Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice şi al doctrinelor promovate de partidele politice; totuşi, trebuie să recunosc că, în timpul facultăţii, disciplina la care am studiat doctrinele economice şi istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

În viaţa reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu ştiu cât de mult împărţirea asta în stânga şi dreapta din plan politic îşi mai găseşte echivalentul şi în plan economic. Haideţi să ne uităm la China şi cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor "scoşi din firmă" (adică impozit pe profit de 25% şi pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple şi în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).

Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate... dacă lucrurile se mişcă din punctul de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, "producem PIB" . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcţionează la turaţie maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creşterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putinţa de a consuma, nu doar la dorinţă, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piaţă, dar acest lucru nu şi-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân "pe piaţă" 98 de potenţiali purtători ai cererii, dar... cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile şi în căutare de oportunităţi de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiţionale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreţi, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puţin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înţeleasă şi promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă şi comportă o discuţie distinctă, cu numeroase opinii pro şi contra. Nu intru acum în detalii, dar menţionez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (şi aşa şi este), la urma urmei, totul din nimic e mai puţin decât puţin din mult. Şi, în plus, a fost aplicată de numeroase ţări, situate "mai la vest" şi care ne dau lecţii despre eficienţa colectării veniturilor bugetare.

Doi, "arunc" bani pe piaţă şi provoc o inflaţie controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câştigat, deoarece îşi reduce astfel - într-un mod "discret şi elegant", deşi nu foarte onest faţă de contribuabili - efortul (în termeni reali) pentru susţinerea serviciului datoriei publice interne.

După ce provoc această "încălzire" (e adevărat, mai mult sau mai puţin artificială) a economiei, implementez o legislaţie a holdingului, "de-adevăratelea", nu "timidă", ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul "clasei muncitoare". Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente şi aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză şi astfel de operaţiuni se presupune că ar trebui să fie "la ordinea zilei". Nu în ultimul rând, ne uităm şi noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) şi trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce ţară îşi mută rezidenţa fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

Ei bine, odată "puse la treabă şi scoase la suprafaţă" bazele impozabile, pot trece şi la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susţinerii măsurilor de politică socială. Accept chiar şi ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a "surplusului", în adevăratul sens al cuvântului (şi, în special, pe proprietate şi nu pe venit)! Altfel, descurajez libera iniţiativă şi, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar şi a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internaţional de fiscalitate şi, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamţ dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: "Şi de stânga, şi de dreapta". Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetăţenilor care muncesc (şi mi-a subliniat "care muncesc") au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali şi unii folosesc cosmetice indigene, iar alţii parfum franţuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur "strictul necesar" şi "traiul decent" sunt două noţiuni care pot diferi în România şi Germania; doar parfumul franţuzesc e acelaşi peste tot...

Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP Tax Wizards şi cadru universitar ASE Bucureşti.