Pentru cei care au joburi specializate, în industrie, inginerie, energie – unde salariile sunt mai mari la limita superioară – nu prea există joburi. Sau dacă există, acestea sunt date ca pe vremea comunismului, respectiv trebuie să cunoşti pe cineva de la HR pentru a putea să te angajezi.

Pentru românii din afară, care au specializări înalte, companiile din România nu sunt chiar atât de darnice în privinţa poziţiilor deschise.

Un cititor, comentând un articol pe care l-am scris acum două săptămâni, spune:

”Nu împărtăşesc deloc opiniile autorului privind realitatea pieţei forţei de muncă din România. Dacă există mereu poziţii deschise în retail pentru cine este dispus să ridice de 100 de ori pe zi câte 25 kg, cât permite legea, sau să împletească cabluri «la bandă» pentru 250 de euro, nu înseamnă deloc un deficit al pieţei forţei de muncă. O analiză atentă ar trebui să caute zona de medie şi înaltă calificare, unde dispariţia industriei a creat generaţii întregi de şomeri cu diplomă care lucrează de multe ori lucruri sub nivelul lor de calificare sau, mai simplu, au preferat să plece. Să luăm exemplul meu. Sunt din Bucureşti şi lucrez în străinătate de ani de zile ca inginer de calcule de rezistenţă pentru Oil & Gas, industria chimică şi nucleară. Caut de luni de zile să găsesc de muncă în ţară. Firmele nici măcar nu mă sună pe Skype sau să-mi răspundă la mesajele de aplicare, şi vorbesc de firme de top, multinaţionale care produc pentru toată lumea etc. Şi atunci ce să cred, iar în cazul meu ce să fac? Să las un job de mii de euro lunar şi să mă întorc în ţară ca să lucrez în retail sau HoReCa? România nu are şomaj 0 în zona de vest a ţării... ba din contră. Milioanele de expaţi care lucrează în afară şi sutele de mii de pensionari anticipaţi ar trebui considerate în statisticile forţei de muncă disponibile, dar nu neapărat în şomaj. Dacă economia se va diversifica şi cererea de specialişti (nu doar în IT) va creşte, aceşti oameni vor ieşi la suprafaţă.“

Un alt român, care lucrează în străinătate pe o poziţie bancară, spune că şi-a trimis CV-ul la aproape toate băncile din România în încercarea de a găsi un post pe măsura competenţei, experienţei câştigate în afară. Rezultatul: zero. Nu l-a căutat nimeni de la HR mai mult decât să-i răspundă protocolar la e-mail: Mulţumim pentru interesul manifestat pentru banca noastră. Vă vom contacta noi în cazul în care apare ceva.

Probabil că sunt mii de români care au poziţii bune în străinătate, lucrează pe câteva mii de euro, dolari sau dolari canadieni, dar care ar încerca să revină în ţară în cazul în care ar găsi un job convenabil. Poate nu la acelaşi nivel salarial, dar nici la salariul minim pe economie.

Pe această piaţă a poziţiilor medii şi de top nu există o cerere atât de mare. Economia şi businessul din România nu au crescut atât de mult încât să genereze poziţii superioare, cu salarii de peste 1.500 de euro pe lună, care să constituie un argument pentru românii care lucrează în străinătate să se gândească la România.

România este o ţară low-cost pentru investiţiile străine, unde nivelul salarial contează cel mai mult. Sunt prea puţine fabrici, capacităţi de producţie care au nevoie de oameni cu înaltă calificare; or aceste poziţii sunt mai bine plătite.

Curelele şi volanele pentru maşini sunt făcute în România, dar maşinile sunt asamblate în Polonia, Cehia, Germania, Franţa, Belgia, Olanda etc.

Cu excepţia cererii din IT, de programatori, developeri, testeri, care depăşeşte oferta, nu sunt alte sectoare care să aibă nevoie de oameni specializaţi, cu o calificare superioară. Sau sunt, dar salariile oferite nu sunt atât de mari precum speranţele celor care au terminat o facultate în inginerie, în petrol şi gaze, în chimie sau metalurgie etc.

Conform datelor statistice, numai 250.000 de români au salarii de peste 1.000 de euro lunar şi numai 10.000 de români au salarii de peste 2.000 de euro (10.000 de lei net).

4,5 milioane de români din 4,7 milioane de angajaţi au salariul lunar sub 1.000 de euro pe lună.

Pe de altă parte, există oameni care constată, dezamăgiţi, că poziţiile superioare din companii, din multinaţionale, dar şi din firmele româneşti antreprenoriale sunt închise, nu sunt puse la concurs, sunt date pe sub masă şi există o cumetrie între şefii de HR şi firmele de recrutare pentru plasarea unor anumiţi candidaţi.

România a evoluat şi din acest punct de vedere, al înţelegerilor dintre directorii de HR şi companiile de recrutare: un job de câteva mii de euro pe lună nu poate fi dat oricărei persoane care şi-a trimis un CV, nu?!