Concluziile, dupa cum va puteti usor inchipui, au fost triste pentru adversarii actualului presedinte: excluzand cataclismele naturale, pe Basescu il asteapta o cariera politica cu mult mai lunga - in democratie - decat cea a predecesorului sau, Ion Iliescu. Sau, dupa cum plastic s-a exprimat un orator virtual, "singura posibilitate ca starletul sa moara politic ar fi sa calce cu masina, fiind turmentat, o baba de 95 de ani gravida in luna a noua".

Asadar, tot un cataclism, insa cu o alta distributie de roluri. Suntem, prin urmare, condamnati la Traian Basescu? Eu, unul, nu sunt convins ca intrebarea e corect formulata, chiar daca ea exista in stare latenta in mintea multora. Stiu si va rog sa ma credeti pe cuvant ca Traian Basescu nu este un implacabil "Traian cel Mare" coborat intre politicienii romani pentru a implini un anume destin. Imi place sa cred ca nici presedintele nu se considera (inca) asa ceva, chiar daca - ametit, poate, de tamaia catedralei si de tamaierile intelectualilor - recent, la Sibiu, a tras cu de la sine putere o aura deasupra-si.

Actualul personaj-problema al scenei politice este mai curand un produs al unui mecanism care se invata la Economia de-a XI-a: binomul cerere-oferta. Omul politic Traian Basescu a aparut, s-a manifestat si a izbandit in momente in care piata suferea de o carenta intr-un anumit punct. A fost, pastrand proportiile, o Dacie (nu neaparat mai fiabila, insa cu un marketing fantastic) aparuta intr-o piata dominata de trasuri si motorete; o "schimbare".

In decembrie 1997 - cand i-a acordat un interviu jurnalistului Claudiu Saftoiu de la Evenimentul Zilei - a satisfacut nevoia de schimbare a unei figuri deja mult prea uzate. Acel interviu critic la adresa premierului Victor Ciorbea si apoi schimbarea Guvernului au fost prima mare promotie reusita cu modelul "Traian Basescu". De aici incolo, produsul a mai fost restilizat, insa niciodata modificat esential, intrucat piata a dat semne ca prefera forma originala. In iunie 2000, cand a castigat Primaria Capitalei in fata lui Sorin Oprescu, a fost singurul care satisfacea in proportii egale si fobia de PDSR, si lehamitea de motorul in trei timpi al Conventiei, inchipuit de Viorel Lis sau Calin Chirita. In mai 2001, cand i-a luat functia lui Roman ("Petre, esti cel mai bun!"), emana cea mai convingatoare impresie de "schimbare", desi cu doar cateva luni inainte inregistrase un esec formidabil ca director de campanie prezidentiala al rivalului sau. La fel, in 2004, cand a castigat si Primaria Capitalei si Presedintia, era alternativa evidenta la doua modele total nepotrivite - ca performante, respectiv consum - cu nevoile clientilor.

Acum, modelul de succes de altadata este intr-un moment de cumpana: a castigat detasat o cursa in care a fost obligat sa-si inventeze un adversar, fie el si colectiv, pentru a da impresia de performanta. Referendumul in care Traian Basescu s-a batut doar cu Traian Basescu (cei 322, oligarhii, au fost doar pretextul inteligent speculat de laboratorul de marketing) a fost castigat, evident, de Traian Basescu; insa orice castigator are in spate un invins. Modelul pe care l-au ales cei aproape 75% dintre votanti a avut aceleasi specificatii tehnice ca in 2004, insa uzura a devenit evidenta pentru cine s-a uitat sub capota.

Actualul presedinte nu a mai fost atat de convingator ca purtator al unui discurs de schimbare, de descatusare precum in trecut. Potrivit datelor oficiale, acum a fost nevoie de aproape de doua ori mai multi bani ca in 2004 pentru a scoate un rezultat cu putin superior: asta nu arata doar ca Traian Basescu si-a mai pierdut din farmecul care-l facea gratis tinta a stampilelor de vot, ci si ca s-a modificat compozitia chimica a electoratului. Standardele din urma cu trei ani, grupate in nevoia de "schimbare", s-au modificat la randul lor. Traian Basescu nu este inca obligat sa tina cont de asta, pentru ca momentul 2009 este indeajuns de aproape ca sa mai poata folosi din euforia inertiala a momentelor 2004 si 2007 si suficient de indepartat ca sa incerce sa ajusteze din mers performantele, astfel incat sa nu fie luat prin surprindere de un model alternativ.

Asadar, cum cred ca ar fi trebuit formulata intrebarea de la inceput? Ceva de genul "cat ne mai satisface actualul model de Traian Basescu?" mi se pare si mult mai adecvat. Si intelectualii se bucura de cate o "masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1", insa atentie: si-o permit doar in leasing. Ceea ce inseamna si ca le depaseste posibilitatile imediate, dar si ca, la o adica, o pot schimba pentru un model mai potrivit.