Pe frantuzeste, parabola lui Dinu Patriciu despre "25% dintr-un pepene care este mult mai mult decat 100% dintr-un mar" suna cam asa: "40% din GDF si Suez e mai bine decat 70 sau 80% din GDF" si il are ca autor pe premierul francez François Fillon. Fillon calcula astfel saptamana trecuta cu cat se alege Franta in urma acordului de principiu privind fuziunea dintre cele doua companii de utilitati: cea privata franco-belgiana Suez si Gaz de France (GDF), detinuta de statul francez. In urma fuziunii, statul francez va renunta la 80% dintr-o companie - GDF - cu o capitalizare bursiera de 36 de miliarde de euro, in schimbul preluarii controlului a circa 40% dintr-un gigant de utilitati in valoare de 70 de miliarde de euro.

Daca aritmetica ar arata ca Parisul a iesit putin pe minus, geopolitica vine si da peste cap toate calculele, pentru ca, de fapt, de acum inainte Palatul Elysée va controla toate deciziile de la varful celui de-al doilea producator de energie din Franta si al celui mai mare importator si cumparator de gaze naturale din Europa. "Chestiunile energetice sunt atat de strategice, incat niciun stat nu-si poate pierde interesul pentru ele", a zis viitorul CEO al GDF Suez, Gérard Mestrallet, lasand sa se inteleaga cum va arata mecanismul luarii deciziilor in interiorul noului grup. Iar Parisul iubeste cu pasiune domeniile strategice ale economiei pe care le-a protejat asiduu in timpul privatizarilor de la sfarsitul anilor ’80 si mijlocul anilor ’90, dar si dupa, cand vreun investitor din afara - sa zicem PepsiCo - jinduia la smantana din iaurturile Danone, spre exemplu.

Prin fuziunea celor doua companii din domeniul utilitatilor, Franta isi poate asuma astfel doua locuri pe podiumul celor mai mari furnizori de energie electrica din lume, intrucat noul grup, GDF Suez, va intra direct pe locul al treilea, dupa Électricité de France (EDF) si germanul E.ON. Iar intr-o lume in care energia a devenit sinonima cu puterea politica, inlocuind pozitia arsenalului nuclear din timpul Razboiului Rece, fuziunea GDF-Suez ii confirma Parisului un al patrulea as in partida de poker cu energie la care Rusia invita Europa tot mai des: pe langa EDF (care are o importanta componenta de energie nucleara), Franta mai detine un operator de energie atomica, Areva, si un operator in domeniul produselor petroliere, Total.

Si sa nu uitam ca Franta mai are si un presedinte-jucator extrem de activ si care a dovedit, in cele putin peste 100 de zile de cand a preluat mandatul, ca stie ce sa faca cu jucariile care ii cad in mana. Nicolas Sarkozy a fost, de altfel, personajul-cheie al negocierilor cu principalii actionari ai Suez - un miliardar belgian si cei doi directori francezi de la Areva si de la banca Crédit Agricole -, negocieri pe care le-a dus intr-un weekend de la sfarsitul lui august. E drept, a fost ajutat si de timp, pentru ca - desi problema fuziunii s-a pus public inca din februarie 2006 - la sfarsitul acestei luni ar fi expirat perioada de gratie acordata de Uniunea Europeana pentru luarea unei decizii.

Acordul de principiu privind nasterea GDF Suez a venit astfel chiar la timp pentru a sublinia pozitia Frantei fata de anuntatele masuri de liberalizare a pietei de energie pe care Comisia Europeana a anuntat ca le va prezenta pe 19 septembrie. Alaturi de Germania, Franta este cel mai aprig opozant al aplicarii principiilor liberalismului economic la piata de energie. Pe hartie, piata europeana s-a liberalizat deja pentru consumatorii industriali inca din iulie 2004 si pentru cei casnici din iulie 2007; in practica, tocmai pentru ca "succesele" au ramas numai pe hartie, Comisia Europeana s-a vazut nevoita sa pregateasca un nou set de directive si norme pentru a-i obliga pe cei mai incapatanati sa se conformeze.

"Motorul franco-german" al Uniunii Europene se caleaza mai ales cand vine vorba de "separarea efectiva a activitatilor de distributie de operatiunile retelelor". Cele doua economii puternic etatiste au "liberalizat" pana acum piata intr-o maniera proprie, restrictiva, lasand loc doar pentru unul, cel mult doi jucatori mari - puternic influentati de stat - care au si monopolul retelelor de distributie. In aceste conditii, oricine mai vrea un loc la masa trebuie sa se roage sa fie primit pe conductele si firele celor mari care, dupa cum e lesne de inchipuit, au treburi mai importante decat sa-si stimuleze concurenta. Franta si Germania vor fi insa nevoite sa faca fata Marii Britanii - campioana liberalismului in economie -, Danemarcei si Olandei, care au anuntat ca vor sprijini fara concesii masurile antimonopol pe care le va propune comisarul european pentru concurenta, Neelie Kroes.

Daca pe 19 septembrie, noul grup ar putea afla ca Bruxellesul il vrea mai suplu, cu o companie separata de distributie si o alta de productie, la fel de curand s-ar putea sa apara si probleme din partea propriilor actionari. Acordul de principiu la care s-a ajuns la sfarsitul lunii august ar trebui aprobat si de restul detinatorilor de actiuni Suez (tranzactionat pe bursa in proportie de peste 70%), pentru ca fuziunea sa se poata produce in calendarul deja stabilit, pana la jumatatea anului viitor. Unii experti avertizeaza ca, asa cum se intampla in cazul logodnelor lungi care arareori se transforma in casnicii fericite, unii actionari ai Suez ar putea sa nu fie de acord sa-si cedeze puterea de decizie unui presedinte, oricat de activ ar fi si decis sa repuna Franta pe harta marilor jucatori strategici ai lumii. Nemultumirea actionarilor Suez ar putea fi amplificata de paritatea la care li se vor preschimba participatiile in actiuni ale noului grup, 1 la 0,9545, adica 21 de actiuni Gaz de France pentru 22 de actiuni Suez, ceea ce va insemna ca actionarii Suez vor detine 55% din viitorul grup, in timp ce cei ai Gaz de France restul de 45%.

Mai e de luat in calcul ca Suez s-a obligat, potrivit termenilor intelegerii preliminare, sa listeze la bursa componenta sa de furnizare de apa si de procesare a reziduurilor, pentru a putea crea o "uniune a egalilor"; "decizia strategica de a se specializa pe energie", dupa cum a numit-o Sarkozy, va trebui insa aprobata si ea de actionarii obisnuiti sa stie ca participa la o companie cu activitati in furnizarea de energie, apa potabila si procesare a deseurilor. Aceasta, impreuna cu rolul determinant pe care l-a capatat statul francez in gestionarea grupului, ar putea duce, s-a spus, la scaderea pe termen scurt si mediu a actiunilor, cum de altfel s-a si intamplat in primele zile dupa anuntarea termenilor fuziunii. Ar fi oarecum de inteles o dezamagire fata de actiunile Suez, pentru ca termenii initiali ai fuziunii - o paritate 1 la 1 plus o compensatie de un euro pentru fiecare actiune Suez - le-ar fi dat investitorilor dreptul sa spere la mai mult.

Insusi castigatorul absolut al acestor zile, Nicolas Sarkozy, s-ar putea trezi ca succesul de astazi se intoarce impotriva sa: pe vremea cand era ministru de finante si s-a vorbit prima data de fuziunea GDF-Suez, Sarkozy s-a angajat ca operatorul de gaze naturale controlat de stat nu se va privatiza (exista, de altfel, si o lege speciala din 2004 care cere ca statul francez sa detina cel putin 70% din capitalul GDF). In conditiile in care problemele sociale din Franta au un potential urias de rabufnire, dupa cum s-a vazut si din revolta suburbiilor de acum doi ani, lui Sarkozy ii va fi destul de greu sa explice angajatilor GDF si familiilor lor ca nu mai lucreaza la stat si ca, desi o parte dintre manetele noului grup sunt inca la Palatul Elysée, soarta lor urmeaza sa fie decisa si de constrangerile unei piete care se anunta mai concurentiala decat erau ei obisnuiti pana acum. Iar ultimele sondaje din august nu prea arata incurajator pentru Sarkozy care, desi dupa primele 100 de zile de mandat ramane la cea mai mare popularitate dupa cea a lui Charles de Gaulle, se afla in cadere cu 5% fata de luna anterioara.

Pentru ca tabloul sa fie si mai complicat, noul presedinte si-a anuntat recent si intentia de a liberaliza climatul economic din Franta (o promisiune cel putin temerara, avand in vedere ca o zecime din economia franceza este detinuta partial de stat) si sa renunte la limitarea programului de lucru saptamanal de 35 de ore, limitare care i-a facut pe investitori sa se gandeasca de doua ori inainte de a angaja in Franta un francez si care a dus astazi somajul la o rata de 8%.

Daca la el in tara va fi nevoit sa explice liberalizarea economica, in cancelariile europene liderul francez va fi nevoit sa faca fata acuzatiilor de "dirigisme" - vechea meteahna protectionista a Frantei - alimentate acum de scanteia data de Suez in fuziunea cu Gaz de France. Administratia de la Paris a inceput deja sa promoveze nevoia strangerii randurilor in Europa, pentru a face fata rolului tot mai mare pe care il are, spre exemplu, Rusia in gestionarea ecuatiei energetice a UE. Aceasta nevoie, s-a spus, ar fi stat la baza grabei cu care Palatul Elysée a impins de la spate fuziunea GDF cu Suez. Sau, dupa cum spunea ministrul francez pentru afaceri europene, Jean-Pierre Jouyet, "important este ca Europa sa-si apere propriile interese. Nu e vorba despre protectionism". La urma urmei, e o chestie de semantica.