Pentru toţi cei interesaţi de mersul lumii, mai cu seamă în aceste vremuri de criză, e limpede că guvernatorul unei bănci centrale nu polemizează cu analiştii care se încumetă să privească în viitor, nu-i confirmă şi nici nu-i infirmă. Ceea ce nu înseamnă că, în laboratoarele BNR, o atare prezicere, mai ales când vine de la profesorul Roubini, despre care se admite că a anticipat criza izbucnită în 2007-2008, nu e luată în serios şi examinată pe toate feţele şi sub toate aspectele. Inclusiv sub aspectul diagnosticului şi al potenţialului tratament. Roubini însuşi spune că băncile centrale şi guvernele lumii pregătesc scena pentru criza prevăzută de el. Deşi, mai prudent ar fi fost să spună că iau în calcul şi scenariul lui.

Dar ce profeţie face Roubini, desigur dincolo de învelişul la care recurge – sintagma „mama tuturor crizelor“, cu previzibil impact mediatic puternic?  Şi cum e greu de admis că i-ar fi putut scăpa o judecată căreia mulţi gânditori – de-a lungul timpului – i-au dat expresie iar profesorul american Paul Kennedy, în cartea „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri“, a spus-o mai limpede ca nimeni altul, şi anume că „probabil cea mai bună cale pentru a înţelege ce ne aşteaptă este să aruncăm o privire înapoi, în istorie“, sunt tentat să încep de aici, de la semnalele istoriei,  analiza conţinutului acestei profeţii, pentru ca abia apoi să mă refer la  înveliş. Fiindcă Roubini şi-a construit ipoteza privind mai întâi înapoi.

Nu mai departe însă de anii 1970! Istoria ţine minte ce au însemnat (pentru occident în general şi pentru România în special) cele două etape, din 1973 şi din 1979, ale crizei petrolului. Preţul barilului urcase de la 3 dolari la 70-80 de dolari, pe pieţe şi-a făcut loc nesiguranţa, scumpirea petrolului a provocat scumpirea mărfurilor generale în ţările dezvoltate, cu deosebire în Europa şi în America, iar băncile au urcat dobânzile. Pentru România, surprinsă cu o datorie externă neobişnuit de mare, criza anilor 1970 a însemnat intrarea în încetare de plăţi în 1981, cu şirul ei de consecinţe care ne mai împovărează şi azi. Pe Roubini nu-l interesează însă toată povestea. El a reţinut sinteza.

„Stagflaţia din anii 1970“, aşadar!  Pe care o vede acum întâlnindu-se  „cu valul inflaţionist global ce s-a învolburat în acest an“, într-un context asemănător anilor 1970. Pentru că tot petrolul e focarul şi acum. Petrolul care, în 2020,  în martie-aprilie, coborâse la cele mai de jos preţuri în Europa, în timp ce în SUA a atins pentru scurt timp chiar preţuri negative – sub zero. Pentru ca spre  sfârşitul anului – proces continuat în 2021 – să depăşească niveluri de 80 şi chiar 90 de dolari barilul.

Sunt analişti ce susţin că, la noi, nu va avea impact scenariul lui Roubini, făcut pentru ţările care s-au bazat pe politici fiscale şi monetare relaxante pentru a stimula creşterea economică; şi care, în pandemie, au cheltuit miliarde şi miliarde de dolari sau euro pe cecuri de stimulare şi achiziţii de obligaţiuni, ţinând totodată ratele dobânzilor aproape de zero. Judecata, în acest sens, e corectă o sută la sută. Tot aşa cum ar putea fi corectă şi şi judecata că o inflaţie de sub 4 la sută, sub nivelul şocului inflaţionist din 2017-2019, când am suportat cea mai mare creştere de preţuri din UE, nu este de natură să ne îngrijoreze. Numai că, în acest an, inflaţia noastră are accente ce  nu pot fi trecute cu vederea. Începând de la cauze, care nu sunt interne. Sunt externe, fiind legate aproape exclusiv de preţul petrolului.

Nu mai departe de ieri, când INS a publicat cele mai recente cifre, am primit informaţii relevante în acest.  În primul rând despre dinamică: a plecat de la 2,06 în decembrie 2020, când mai deţineam cea mai bună poziţie din Uniunea Europeană, şi de atunci a urcat lună de lună, rata comunicată ieri fiind de 3,94 la sută. Concluzia? Suportăm a inflaţie atipică,  sărită…din definiţie.

Ce zice definiţia? Că inflaţia este creşterea generalizată a preţurilor de consum. A tuturor preţurilor şi nu doar a câtorva. Şi că, după ce Greenspan, pe când era şef la FED, a avansat cifra de 2 la sută, ca rată optimă sau normală, pentru că fără un pic de inflaţie orice economie deraiază, toată planeta a adoptat-o.  Or, ce spun cifrele de ieri? Cele de  la alimente sunt normale – 2,17 la sută, în jurul nivelului optim şi cu mult sub medie. De asemenea, cifrele la servicii – 2,66 la sută, şi ele cu mult sub medie. Cifrele la mărfurile nealimentare – mă refer la grosul lor – sunt de asemenea normale, în jur de 2 la sută. Cele legate de pandemie sunt chiar cu mult sub nivelul mediu al ratei anuale: articole de igienă şi cosmetice – 2,58 la sută; articole medicale – 1,86 la sută; medicamente – 1,71 la sută. Preţurile, mai toate, sunt în…definiţie. Şi atunci, de unde ne vine inflaţia?

O cauză este totuşi  internă: inflaţia  făcută de perpetuarea unui viciu. Ţigările s-au scumpit cu 7,03 la sută. Iar ţigările au  pondere mare în coşul de consum, în condiţiile în care în gospodăriile populaţiei cheltuielile pentru alcool şi pentru tutun sunt mai mari decât cele pentru îmbrăcăminte şi  încălţăminte laolaltă.

Dar cel mai mult gaz, peste inflaţia noastră, toarnă petrolul, care s-a scumpit pe toată planeta. Cu ce efecte la noi? Scumpirea combustibililor cu 11,75 la sută şi a energiei electrice cu 16,97 la sută. Un şoc provocat în coşul de consum al gospodăriilor populaţiei. O realitate care nu poate fi neglijată, având în vedere că şi combustibilii, şi energia electrică sunt focare nu doar puternice, dar şi influente, care ar putea antrena în lunile viitoare un vârtej mai larg al scumpirilor.

Dar învelişul găsit de Roubini? Pentru că „profetul“, punând cap la cap stagflaţia din anii  1970 şi actualul val inflaţionist global, al patrulea din ultimii 100 de ani, lângă datoriile publice şi derivatele lor, a găsit învelişul cu care să alerteze întreaga planetă: „Mama tuturor crizelor“. Cu asta însă, intenţionat ori nu, depăşeşte sfera fenomenelor economice avântându-se  în câmpul minat al unei alte dezbateri ce abia se înfiripă. O dezbatere legată de cea mai dură linie de confruntare din memoria vie, pe care o va antrena momentul retragerii stimulilor, ce se ridică la cifre astronomice, linie văzută deja ca o mare sursă de anxietate globală. Iar desele referiri la „războaie culturale“, la alunecări de la „Ciocnirea civilizaţiilor“ la „Naufragiul civilizaţiilor“ ne amintesc de Zbigniew Brzezinski, care nota în 2011: „Ştim că există mai multe civilizaţii cu mandate proprii. Fapt ce ne obligă să ne bazăm pe coaliţii transcivilizaţionale, pentru a gestiona relaţiile dintre naţiuni“.