“Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei” (Eclesiastul, capitolul 3).

Nu cred ca la Ministerul Finanţelor cineva citeşte din Eclesiastul – una dintre cele mai splendide meditaţii despre bizara noastră trecere prin viaţă, despre echilibrul care trebuie să ne îndrume paşii. Pentru că, dacă ar fi citit, ar fi ştiut că vorbitul are vremea lui şi tăcerea are vremea ei.

Nu, la Ministerul Finanţelor se petrece de când lumea testul pe şoareci. Tehnocrat, netehnocrat, angajatul Finanţelor are această bucurie de a vedea cum reacţionază şoarecele diabetic la cinci prăjituri cu frişcă şi cireşe. Iar, pavlovian, şoarecul-contribuabil face spume la gură ori de câte ori i se pare că aude de mai multe taxe decât îl duce stomacul.

Ministerul Finanţelor are în sertar un proiect de ordonanţă de urgenţă de modificare a Codului fiscal care, dacă ar fi aplicat, ar schimba fundamental relaţia dintre angajator şi angajat în privinţa drepturilor salariale ale acestuia din urmă. Angajatorul ar urma să nu mai aibă nicio răspundere în privinţa taxei de pensie a angajatului, acesta, ca beneficiar, fiind singur responsabil financiar pentru viitorul lui.

“Nu va creşte povara fiscală” se apără Anca Dragu, ministrul finanţelor, după ce ministerul ei a testat vreo 24 de ore reacţia soarecelui-contribuabil la modificarea Codului fiscal – vreo 200 de articole din cele 500.

Rezolvă precizarea ministrului problema? Nici vorbă! Proiectul există. Şi în multe privinţe ceea ce scrie acolo chiar merita pus în discuţie.

Între multe altele, proiectul arată că angajatorul nu va mai avea nicio sarcină fiscală legată de contribuţia la sistemul de pensii a angajatului, această obligaţie urmând să revină celui care prestează o muncă. CAS-ul angajatului se va dubla, prin urmare, în vreme ce contribuţia angajatorului se va duce la zero.

Nedreptate? Oh, da vor zice unii!

În realitate nu ar fi decât o clarificare a raporturilor de muncă. În România există această cutumă prea deseori păguboasă a negocierii salariului “net”. Omul vrea să vadă ce bani ia “în mână”. Dar abia bănuieşte că şi ce nu ia “în mână” adică impozitele plătite de angajator sunt tot banii lui.

Să fie clar: “patronul”, o companie sau o instituţie în spatele căreia sunt nişte proprietari/acţionari, plăteşte toţi banii, dar potrivit unui calcul simplu: mie ce-mi iese? Cine ia “în mână” 1.000 de lei ar trebui să ştie că “patronul” plăteşte de fapt 1.800 de lei – 1.000 “în mână”, iar restul impozite. Aceasta este realitatea unui salariu de 1.000 de lei cash. În fapt însă întreaga sarcină fiscală este a angajatului, nu a angajatorului, acesta din urmă doar virează formal nişte bani statului. Pentru că angajatorul nu vine cu bani de acasă; şi “netul” şi impozitele sunt obţinute şi plătite în urma muncii depuse de angajat. Când munca angajatului nu mai acoperă aceste obligaţii – “netul”, impozitele şi un minim profit pentru angajator – angajatorul intră în faliment, iar angajatul în şomaj. E bine? Sigur că nu. Dar în România această realitate este nebăgată în seamă pur şi simplu.

O trecere de jure a întregii poveri fiscale în privinţa pensiilor şi a sănătăţii pe umerii angajatului nu face decât să consfinţească legislativ situaţia de facto. Această corecţie va muta negocierea salarială de la “net” la “brut”. Omul va fi conştient în mai mare măsură de banii lui. Patronul va putea mult mai greu sa ascundă faptul că nu-i plăteşte angajatului obligaţiile către stat. Şi abia în momentul în care va vedea cu ochii lui, lună de lună, că, de fapt, statul îi înghite 70-80% din câştigul “brut” el va zice: mai, da ia stai aşa; pe ce cheltuieşti tu banii mei de fapt, că şosele eu nu văd, spitale eu nu văd, metrou nou nu văd, trenuri mai bune nu văd!

De ce nu am aplaudat dacă aceste noi măsuri sunt spre clarificare, cum reiese de mai sus?

Pentru că, aşa cum spune Eclesiastul, fiecare lucru de sub ceruri îşi are vremea lui. Iar să discuţi despre majorări/schimbări de contribuţii/taxe în debutul campaniei electorale, cu siguranţă nu e “la vremea lui”. Este o catastrofă.

De ce aduci în discuţie un asemenea subiect ştiind că este un dezastru pentru tine, că nu va fi acceptat niciodată în scurtul tău mandat, oricât de rezonabilă ar fi ideea şi oricât de bun simţ propunerea? Tu pentru cine joci de fapt? De ce îţi sabotezi propriul guvern?

După ce testul glicemiei pe contribuabilul diabetic a eşuat, ministrul finanţelor ar vrea să uităm într-o clipă un proiect la care s-a lucrat luni de zile.

Degeaba. Finanţele au făcut deja un mare rău guvernului. Cu siguranţă vor veni mutre tehnocratice să explice ca oamenii sunt proşti, nu înţeleg mecanismul economiei, nu pricep cum e cu propria lor bunăstare. Ghinion! Guvernarea nu înseamnă cifrele Finanţelor. În spatele venitului la buget de 129 de miliarde de lei raportat de Finanţe la şapte luni sunt vreo 4,8 milioane de angajaţi cu contract, alţi vreo patru milioane “ocupaţi” şi câteva sute de mii de pensionari care plătesc contribuţii la sănătate. În spatele cheltuielilor de 131 de miliarde de lei la şapte luni sunt cinci milioane de pensionari, câteva milioane de copii, 550.000 de şomeri. Când vii cu un proiect de asemenea anvergură, ei bine, acesta trebuie să aibă în spate o argumentaţie fără cusur. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, nici un punct aiurea, nici o tuşă de îndoială. Schimbi viaţa a 600.000 de companii şi a cinci milioane de angajaţi, iar tu faci încă experienţe pe şoareci?

Populiştii şi dezaxaţii au prins prada din zbor. Să vezi ce campanie electorala de aici încolo, de n-a văzut Parisul!

PNL care, măcar formal, ar trebui să susţină guvernul având în vedere că este creaţia preşedintelui Iohannis o vrea pe doamna Dragu în Parlament ca să o smotocească bine spre satisfacţia vulgului. Cui îi mai pasă de adevăr? PSD va plusa pe ideea că a redus TVA şi a majorat salariile în vreme ce oamenii lui Iohannis vor să-i îmbuibe pe patroni şi să-i împovăreze pe bieţii oameni simpli.

Este ce au făcut Finanţele doar prostie? Nici nu mai are importanţă. Fiecare pasăre pe limba ei piere.