Nu cu mult timp în urmă austeritatea şi reducerea cheltuielilor publice erau singura cură de însănătoşire fiscală prescrisă de doctorii în economie. „Am repara acoperişul în timp ce soarele străluceşte sus pe cer” şi vom promova creşterea economică prin tăierea datoriilor, se spunea, cu liderii lumii insistând că dacă datoriile ar fi prea mari, consecinţele ar fi severe, scrie revista americană Newsweek într-o analiză despre cum s-a schimbat mentalitatea lumii faţă de datorii de la criza trecută la cea actuală.

„Cele mai recente cercetări sugerează că odată ce datoria trece de 90% din PIB, riscurile unui impact negativ mare asupra creşterii pe termen lung devin extrem de semnificative”, a declarat în 2010 cancelarul britanic George Osborne, precizând că Marea Britanie era „prognozată să rupă pragul de 90% din PIB în doar doi ani”.

Lumea trece acum prin „impactul unui tsunami de datorii”, potrivit Institutului Internaţional de Finanţe (IIF). La nivel global, se aşteaptă ca datoria să atingă 277.000 de miliarde de dolari până la sfârşitul anului 2020, ajungând la 365% din PIB-ul global. Aceasta este de puţin peste patru ori valoarea care îi îngrijora pe teoreticienii finanţelor acum un deceniu. Anul acesta au existat deja suficiente evenimente „fără precedent”, iar datoria nu a fost niciodată mai mare ca număr total şi nici ca procent de la instaurarea păcii după cel de-al Doilea Război Mondial.

Acum există puţine economii occidentale cu datorii sub acest „temut” prag de 90%. Raportul datorie/PIB al SUA se situează la puţin sub 97%, Marea Britanie este la aproximativ 102%, Italia la 158% şi Grecia la 213%.

În vest există o serie de excepţii - Germania, Austria şi Olanda fiind cele mai importante.

Cancelarul britanic Rishi Sunak efectuează o analiză a cheltuielilor în care va sublinia în continuare nevoia de a creşte cheltuielile guvernamentale, încercând în acelaşi timp să reducă orice consum de resurse considerat ca nefiind vital pentru prosperitatea Marii Britanii. Datoria britanică tocmai a trecut peste 2.000 de miliarde de lire sterline pentru prima dată şi este probabil să crească în timp ce restricţiile anti-COVID sunt menţinute. Cu toate că datoriile au crescut de la aproximativ 1.200 miliarde de lire sterline, Sunak nu se va întoarce la retorica „austerităţii” din era Osborne de acum un deceniu. Şi nici Marea Britanie nu se va reîntoarce în UE. Brexitul pune presiuni suplimentare pe finanţele statului. Ca economia britanică acum 10 ani erau multe din Europa şi din alte părţi ale lumii.

În timp ce austeritatea nu era nimic nou, cifra de 90% a venit de la profesorul Carmen M. Reinhart, acum economist-şef şi vicepreşedinte la Banca Mondială, şi de la profesorul Kenneth Rogoff, economist de la Universitatea Harvard şi mare maestru la şah. Într-o lucrare celebră publicată  de Harvard în 2010, teoreticienii susţineau că „ratele mediane de creştere pentru ţările cu datorii publice de peste 90% din PIB sunt cu aproximativ un procent mai mici decât dacă datoriile ar fi mai mici; ratele medii de creştere sunt cu câteva procente mai mici”. În esenţă, dacă datoria unei ţări este prea mare, îngreunează creşterea economică, au concluzionat aceştia.

„Numerele din spatele acestei cercetări de la Harvard s-au dovedit a nu fi corecte“, a spus pentru Newsweek Ian Stewart, economist-şef la Deloitte UK. „Nu prea ştiu care este raportul corect”. În cazul Japoniei, raportul depăşeşte 200%. Nu pledez pentru datorii atât de mari, dar această ţară a reuşit să trăiască cu atâta datorie.

„Datoria este o problemă gestionabilă. Asta nu înseamnă că nu putem spune că nu există riscuri semnificative asociate cu acumularea de datorii - cele mai evidente fiind guvernele care încearcă să reducă povara reală a datoriilor prin inflaţie, defaulturi, o criză a datoriei care necesită o austeritate semnificativă - însă costurile de finanţare sunt atât de mici că aproape nu există.“

Lucrarea de cercetare de la Harvard a fost analizată în cele mai mici amănunte de un student absolvent în 2013, într-o vreme în care comisarul Uniunii Europene pentru economie de atunci Olli Rehn şi republicanul Paul Ryan citau amândoi limita datoriei de 90% din PIB pentru a-şi justifica strategiile de austeritate. Au existat o serie de omisiuni şi neconcordanţe în cifre pe care Reinhart şi Rogoff le-au abordat într-un articol publicat în New York Times, spunând că „nu există nicio regulă care să se aplice oricând şi oriunde ... Nicăieri nu am afirmat că 90% este un prag magic care transformă sorţii, aşa cum au sugerat politicienii conservatori.“

Cercetarea a fost discreditată, dar viziunea din spatele ei nu era una nouă. În anii 1970, premierul britanic James Callaghan a ţinut un discurs în care a spus că „a-ţi deschide prin cheltuieli ieşirea dintr-o recesiune şi a majora rata de ocupare a locurilor de muncă prin reducerea impozitelor şi creşterea cheltuielilor guvernamentale” ar duce la inflaţie ridicată.

Să fim într-o epocă în care această viziune este discreditată până într-acolo încât o versiune modernă a keynesianismului, teoria cheltuielilor crescute pentru a promova creşterea, este acum ceva practicat de majoritatea economiilor dezvoltate, în timp ce acestea suportă datorii de peste 100% din PIB?

„Nu ne foloseşte la nimic să ne gândim la datorii ca fiind bune sau rele”, explică pentru Newsweek economistul Ethan Ilzetzki, profesor asociat la London School of Economics (LSE). „Datoria serveşte scopului de a permite ţărilor şi oamenilor şansa de a face lucruri mai degrabă la un moment ales de ei decât atunci când le vin banii. Acestea sunt exact tipul de vremuri pentru care datoria publică este concepută - război, pandemii, recesiuni masive.

„Guvernele ar trebui să accelereze cheltuielile cu orice preţ, având în vedere circumstanţele actuale cauzate de profunzimea recesiunii cu care ne confruntăm şi îngrijorările legate de consecinţe.“

Aceste consecinţe directe sunt greu de identificat. Una ar fi creşterea tensiunilor diplomatice în Uniunea Europeană şi, în special, în zona euro. Datoriile Greciei şi Italiei sunt deosebit de mari, iar Grecia a trecut deja printr-o serie de bailouturi atât din partea Fondului Monetar Internaţional (FMI), cât şi a partenerilor din zona euro. Acest lucru este anterior COVID, dar situaţia actuală a exercitat o presiune crescută asupra ţărilor.

„Oamenii au întrebat multă vreme despre Grecia”, spune Kim Darroch, fost reprezentant permanent al Regatului Unit la UE şi fost ambasador în SUA. „Îngrijorările par să fi dispărut, dar rămâne întrebarea: cum va plăti Grecia vreodată acea datorie?

„Creşterea economiilor din sudul Europei, cum ar fi Spania, Portugalia şi Italia, pare încă destul de anemică şi trebuie să vă puneţi semne de întrebare cu privire la provocările economice. Apoi ai setul de provocări politice, cum ar fi Ungaria şi Polonia, astfel că în profunzimea  UE există fricţiune.“

Legătura dintre ascensiunea populismului sau a partidelor de extremă dreaptă şi depresiune economică este una scrisă în cărţile de istorie - nazismul a ajuns popular din cauza Marii Depresiuni, ascensiunea lui Marine Le Pen în Franţa şi alegerea preşedintelui polonez Andrzej Duda sunt considerate un rezultat direct al crizei financiare din 2008. Este ceva ce liderii sunt dornici să evite de data aceasta.

Cu pandemia de COVID pe cap, liderii UE au convenit crearea unui fond de 750 miliarde euro pentru a acorda subvenţii şi împrumuturi ţărilor cel mai dur afectate de pandemie. Acest lucru înseamnă efectiv că bugetele UE se dublează timp de cel puţin trei ani.

„Decizia luată cu privire la uriaşul pachet de salvare cu mulţi bani germani în el a trecut de nişte linii roşii până acum inviolabile“, spune Kim. „Nemţii s-au opus transferului de resurse către ţările mai sărace din UE, dar acest pachet de resurse pare un mare pas în acest sens. Este poate ultimul mare act de politică de stat al cancelarului Angela Merkel.

„Dacă actualul deceniu este unul de creştere scăzută, va pune o presiune imensă pe acele relaţii. Dacă te uiţi la provocările tehnice prin care trebuie să treci pentru a părăsi euro şi reporni propria economie, este ceva masiv, aproape imposibil, deci poate că nu există cale de ieşire. Sunt încrezător că UE va rezista.“

Adevărul adevărat este că o mare parte din acest „tsunami” de datorie este politică. Dacă lumea este datoare cu 277.000 de miliarde de dolari, atunci lumea are şi un credit de 277 trilioane de dolari. Aceşti bani sunt datoraţi cuiva, aşa că, deşi este mult mai complicat în practică, dacă se trage linie diferenţa trebuie să fie zero.

Spre exemplu, China s-a împrumutat cu 6,2 miliarde de dolari de la Banca Mondială între 2016 şi 2018, dar a dat cu împrumut mai mult de 700 de miliarde de dolari altor ţări. Acest lucru face din Beijing cel mai mare creditor oficial din lume, mai mare decât Banca Mondială şi FMI, iar acest statut ţine la fel de mult de politică pe cât de numerar. Noul Drum al Mătăsii este pavat cu datorii. La o scară mai mică, preşedintele ales al SUA Joe Biden urmăreşte ştergerea datoriilor studenţeşti, ceva aparent imposibil până acum. În aceste vremuri „fără precedent” se iau decizii „fără precedent” cu privire la cheltuieli. Şi este clar că vor fi câştigători şi învinşi atât din punct de vedere politic, cât şi financiar, în special în Europa. Dar dacă o naţiune câştigă, nu trebuie să piardă alta?

„Bailouturile greceşti se află mai mult în domeniul politicii decât în economie”, spune profesorul Ilzetzki. „Zona euro în ansamblu poate suporta destul de uşor factura fiscală a Greciei. Însă există o mare problemă instituţională dacă zona euro încearcă în mod explicit acest lucru. „Datorită mărimii Greciei, problema este doar cât de mult sunt dispuşi să tolereze contribuabilii germani sau francezi. Îngrijorarea mai mare este dacă lucrurile se vor înrăutăţi în Italia. Acum vorbim despre bani reali şi o adevărată problemă economică, spre deosebire de una politică. Alţi membri ai zonei euro ar trebui să facă sacrificii economice reale şi substanţiale pentru a salva Italia şi va trebui să rişte sau să se gândească bine: se doreşte cu adevărat salvarea, măcar este posibilă?“.

Grecia este undeva în jurul locului 50 în lume ca mărime a economiei. Italia este pe opt. „Economia italiană se confruntă cu una dintre cele mai întunecate perioade din istoria modernă”, spune Maartje Wijffelaars, economist la RaboResearch. Ea crede că guvernul nu va putea preveni venirea unui val de defaulturi pe obligaţiuni corporative, iar pentru băncile italiene imaginea „rămâne sumbră”.

În cel mai pesimist scenariu, Italia nu reuşeşte să-şi revină la fel de repede ca partenerii săi europeni, datoria creşte rapid şi, pe măsură ce economia se clatină, se va putea observa ascensiunea politicienilor eurosceptici de dreapta, fapt ce va avea consecinţe în alegerile din 2023. Acest lucru ar complica şi mai mult acordurile de împrumut europene şi riscă să se adauge precedentelor  istorice stabilite de Germania, Polonia şi altele.

„Este imposibil să fixezi un număr exact cu referire la cât  de probabil este să se întâmple”, spune Ilzetzki. „În acest moment, nu văd niciun motiv major de îngrijorare. Italia are avantajul că o mare parte a datoriilor sale sunt deţinute pe plan intern, în sistemul său de pensii şi în sistemul său bancar. Aceasta are propriile riscuri, dar cel puţin o protejează de orice panică de pe piaţă cu privire la datoria de stat. Dar ar putea exista surprize ca oriunde altundeva. Nu aş pune-o ca o probabilitate mare, dar acestea ar fi riscurile majore pe care le-aş fi examinat.“

Multe se bazează pe cât de repede se recuperează cele mai mari economii ale lumii din criza COVID după lansarea unor vaccinuri. Literele care reprezintă forma redresării economice - W, V, L, U sau orice altceva - sunt vitale pentru nivelul datoriilor, deoarece cu cât o economie creşte mai repede, cu atât este mai mică datoria prin comparaţie.

„Modelele noastre arată că economiei îi va trebui cea mai bună parte din următorii doi ani pentru a reveni cu nivelul activităţilor la cota de dinainte de criză”, spune Stewart. „Dacă te uiţi la nivelurile PIB-ului,  revenirea nu este una rapidă. Însă acum este mult mai bine dacă ne gândim la daunele cauzate de criza financiară din 2008, când i-a trebuit aproximativ cinci ani economiei să recupereze tot ce a pierdut.

„Nu există un număr care să arate cu adevărat când datoriile devin nocive, dar există lucruri care vă fac să vă îngrijoraţi - dacă nu emiteţi datorii în propria monedă, dacă pieţele de obligaţiuni încep să vadă un risc mai mare în dumneavoastră ca emitent, dacă aţi avut un precedent de default - dar este mai bine să ne gândim la asta ca la un spectru. Acesta este un caz de manual în care este necesară datoria, dar în funcţie de fiecare ţară în parte.“

Unul dintre principalele motive pentru care economiştii nu sunt îngrijoraţi este că ratele dobânzilor sunt la valori minime istorice. În Germania, guvernul se împrumută efectiv la dobânzi negative, aşa că va plăti înapoi mai puţin decât a împrumutat. Tendinţele pe termen lung arată o scădere a ratelor de dobândă şi majoritatea cred că ratele mici sunt aici pentru a mai sta o vreme. Acest lucru oferă guvernelor timp pentru a găsi o soluţie pentru echilibrarea economiilor.

„Cel mai fericit mod de a echilibra este de a proiecta o recuperare puternică şi durabilă”, spune Walker. „Acest lucru chiar se întâmplă şi există situaţii în care datoria se reduce mai repede decât era de aşteptat. Scenariul de aur este o creştere economică foarte puternică, dar realitatea este că pentru majoritatea ţărilor va fi o combinaţie de creştere economică, creştere a impozitelor, reduceri ale cheltuielilor publice şi, eventual, acomodarea cu niveluri semnificativ mai ridicate de datorie în comparaţie cu PIB-ul pentru ceva timp. „

Acest nivel mai ridicat al datoriei va fi în continuare de 277.000 de miliarde de dolari. Chiar şi înainte de COVID aproximativ 40% dintre ţările cu venituri mici erau expuse riscului de apariţie a unor probleme de rambursare, iar lumea a devenit mai îndatorată ca niciodată şi într-un ritm nemaivăzut în timp de pace.

„Este uşor să transformăm acest număr în ceva înfricoşător şi există motive de îngrijorare, dar ar trebui să ne uităm în mod special mai degrabă la capacitatea oamenilor de a plăti înapoi, decât la numere generale”, spune Ilzetzki.

„Economia din Marea Britanie are datorii de 100% PIB care vor creşte în viitor. SUA au un nivel similar şi dacă acea datorie ar fi să fie recuperată imediat, ţările respective ar trebui să le ofere creditorilor întreaga lor producţie din acel an. Acesta este un mod prea simplist de a pune problema şi ar fi imposibil să se întâmple aşa din cauza acordurilor în vigoare“.

Şi, probabil, persoana care rezumă cel mai bine această problemă o putem găsi chiar în perioada celor mai dure cure de austeritate. Este chiar profesorul Reinhart:

„În primul rând, când eşti

într-un război, aşa cum a fost în Primul Război Mondial şi în cel de-al Doilea Război Mondial, te preocupă să câştigi războiul şi abia apoi îţi faci griji cu privire la modul în care vei plăti datoria”, a spus ea în Harvard Gazette. „Cred că analogia se aplică şi aici. Faceţi ceea ce trebuie să faceţi pentru a câştiga războiul şi apoi faceţi-vă griji în legătură cu banii. În anii care urmează o să ne facem griji destule“.

Cât din datoriile 277.000 de miliarde de dolari va fi cu adevărat de natură să îngrijoreze, rămâne de văzut. Atâta timp cât ratele dobânzilor rămân scăzute şi strategiile pe termen lung sunt puse în aplicare, economiştii nu intră încă în panică, însă, aşa cum spune profesorul Ilzetzki, „este foarte greu să prezici momentul exact când se schimbă pofta de împrumuturi şi asta se poate întâmpla destul de brusc”.