Într-o economie aflată în plină frânare, Guvernul vine cu un pachet fiscal foarte agresiv la adresa mediului de business, care după toate probabilităţile va determina o frânare şi mai mare a economiei, deja aflată într-un proces de aterizare destul de brusc.

Taxarea suplimentară a băncilor, a companiilor cu cifră de afaceri de peste 50 de milioane de euro, restrângerea pragurilor de impunere la microîntreprinderi, creşterea TVA la anumite produse şi servicii şi a accizelor sunt de natură să provoace un impact negativ pentru toată economia din cauza introducerii unei stări de teamă şi de neîncredere a businessului faţă de viitor.

Planurile de afaceri sunt date peste cap, ceea ce era valabil ieri nu mai este mâine şi prin atacul acesta pe flancuri asupra celor mari - peste 50 de milioane de euro şi asupra celor mici – microîntreprinderile, va fi incendiat tot terenul de joc al businessului. Singurele care aparent ar scăpa neatinse ar fi IMM-urile, cu excepţia celor din IT, construcţii şi industria alimentară, unde s-au retras o parte din facilităţile pentru salariaţi. Însă şi IMM-urile vor suferi pentru că, la rândul lor, acestea lucrează de multe ori pentru mari firme, din categoria celor de peste 50 de milioane de euro sau au relaţii cu microîntreprinderile, afectate de noua impozitare.

Aparent s-ar putea spune că nici firmele mari, cu afaceri de peste 50 de milioane de euro al căror profit este mai mare decât 1% din CA nu ar fi atinse, însă şocul general din economie va influenţa şi starea lor de spirit. Businessul, de foarte multe ori, depinde inclusiv de starea de spirit sau sentimentul general de la un moment dat. Când în stânga şi dreapta planurile de investiţii cad, iar nemulţumirea creşte, nimănui nu îi este bine.

Partea proastă este că aceste noi taxe, majoritatea într-adevăr aplicate de la 1 ianuarie 2024, survin într-un moment în care, deşi se aştepta o oarecare relaxare a dobânzilor bancare la credite ca urmare a domolirii inflaţiei, băncile centrale din statele din Occident încep iar să mărească dobânzile pentru că preţul petrolului îşi face de cap.

În regiune, Polonia şi Ungaria, mai curajoase, au apucat deja să micşoreze dobânzile pentru a da un semnal de relansare a economiei, însă BNR nu a făcut-o, deşi ar fi avut posibilitatea în această vară, înainte ca preţul petrolului să crească acut pe plan internaţional în ultima lună. Rusia şi Arabia Saudită fac în continuare jocurile, micşorează producţia şi dau peste cap planurile de domolire a inflaţiei din Occident.

În Polonia, inflaţia anuală este de 10,1% (august 2023), iar dobânda de politică monetară a scăzut cu 0,75%, la 6%, în septembrie 2023, adică este acceptat un diferenţial negativ al dobânzii faţă de inflaţie de 4,1%. În România, inflaţia este de 9,4% în august, iar dobânda de politică monetară este la 7%, deci diferenţialul negativ este de doar 2,4%. Cu un -0,5 în august sau septembrie, sau măcar un -0,25 care ar fi dat un impuls pozitiv întregii economii şi un semnal de încredere că inflaţia merge în jos, diferenţialul s-ar fi dus la doar 2,9% sau 2,65%, mult sub cel de 4,1% pe care îl acceptă Banca Poloniei.

Şi trebuie ţinut cont că datoria publică a Poloniei, un factor important de care tin cont băncile centrale din tările emergente pentru a nu afecta accesul al finantare externă, este la fel cu a României, de circa 50% din PIB.

Întorcându-ne la agresivul pachet fiscal, chiar dacă s-a mai spus, trebuie să spun încă o dată că Guvernul ar fi putut, doar prin restructurare şi reducerea cheltuielilor, să acomodeze creşterea deficitului bugetar în 2023 şi în 2024, dar propunerile pe care le-a făcut de restructurare sunt doar o perdea de fum. O restructurare cu adevărat eficientă ar însemna desfiinţarea tuturor agenţiilor, inspectoratelor, autorităţilor şi a altor organisme cvasi-guvernamentale aflate sub autoritatea ministerelor. Astăzi ministerele nu mai înseamnă nimic pentru că toată puterea e transferată la diverse instituţii, aparent în subordine, dar care au fiecare directori, organigrame, şoferi, secretare, bugete, iar dezmăţul cheltuielilor publice e la el acasă, cum s-a văzut în cazul Inspectoratului de Stat pentru Controlul Cazanelor.

Alt exemplu: Agenţia pentru Evaluarea Calităţii Serviciilor din Spitale ar trebui desfiinţată cu totul pentru că de fapt nu funcţionează şi dă numele de spital unor instituţii care în niciun caz nu sunt spitale, după cum s-a văzut în cazul dramei de la Urziceni. Ce fel de spital este cel în care nu pot avea loc naşteri? Funcţia de evaluare, dacă este necesară în continuare, poate fi preluată ca Direcţie sau Serviciu la Ministerul Sănătăţii. Mai sunt sute de exemple. ARACIS, Agenţia de Evaluare a Calităţii în Învăţământ poate deveni, cu personal la doar 20% din cel prezent, o direcţie în Ministerul Educaţiei. La Agricultură, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare devine Direcţie în cadrul Ministerului Agriculturii.

Aşa ar suna cu adevărat o restructurare, cu funcţionarii obligaţi să demonstreze că livrează dacă mai vrea vreun birou.

Pe de altă parte, mai trebuie spus şi că forma de secare pe care o are această taxă asupra cifrei de afaceri provine din neputinţa celor 22.000 de funcţionari ai ANAF de a înţelege businessul şi de a surprinde fluxurile financiare de pe urma cărora să fie plătite taxe şi impozite într-un cadru normal, de impunere pe profit. Este adevărat că marile companii fac totul să obţină profit impozabil cât mai mic local, pentru a plăti impozit cât mai mic, însă nu vii cu securea când nu ştii să stai la masă. Un departament de analiză a preţurilor de transfer bine pus la punct ar fi scos la iveală aceste fluxuri fără să fie necesară o măsură atât de şocantă.

Mai trebuie spus însă şi altceva. Odată ce la nivel internaţional se admite, inclusiv în cadrul OECD - organizaţia celor mai dezvoltate ţări ale lumii – că este necesară o cotă universală de impunere pentru a putea fi surprinse profiturile multinaţionalelor în fiecare ţară în care sunt prezente, pe undeva ar trebui înţeles şi faptul că, dacă primele 2000 de firme din România care se încadrează în această definiţie a unei cifre de afaceri de peste 50 milioane de euro, ar fi devenit mai responsabile cu modul în care îşi achită impozitul pe profit în România, poate că măsura nu ar fi fost atât de dură. În pandemie, Guvernul a cheltuit din banii contribuabililor 15% din PIB pentru a susţine milioane de angajaţi în şomaj tehnic şi a plătit miliarde de euro către firmele afectate şi pentru a acoperi cheltuielile medicale. De unde să faci rost de banii necesari ca să achiziţi datoriile create inclusiv în anii pandemiei dacă nu în primul rând de la cei care au? Pentru că cei care nu au nu au de unde să dea.