(Grafic sus: Arieratele companiilor, miliarde de lei. Sursa: Consiliul Fiscal)

"Pentru directorul intreprinderii, salariul de baza va fi limitat la cel al unui subsecretar de stat, iar cele ale directorilor din subordine, iar primele si beneficiile vor fi acordate la fel ca pentru majoritatea salariatilor. In situatia unei cresteri a arieratelor peste plafonul trimestrial, fondul lunar de salarii al directorilor (salariul de baza si primele si beneficiile regulate) va fi imediat redus cu cuantumul cresterii arieratelor, pana la 30% din fondul de salarii. La sfarsitul anului fiscal, directorul poate primi o prima de performanta de pana la 100% numai daca au fost indeplinite tintele de reducere a costurilor si a arieratelor si de crestere a productivitatii. Acordarea nejustificata de prime de performanta este considerata infractiune."

N-am citat nici din ultima scrisoare de intentie a Guvernului catre FMI, ci din memorandumul de politici adresat FMI de Guvern in mai 2000. Fondul constata ca la sfarsitul lui decembrie 1999, salariile medii din cele trei mari companii de utilitati - CONEL, Petrom si Romgaz - erau de 2,2 ori mai mari decat media pe economie, in ciuda pierderilor si a arieratelor, iar salariile medii in cele mai mari zece regii autonome erau cu peste 60% peste media economiei.

Si inca, din acelasi document de epoca: "Anumite progrese s-au facut in initierea lichidarii unor intreprinderi cu pierderi. Totusi, din cauza declinului economic si a lentorii procesului, pierderile generate de intreprinderile de stat au continuat sa creasca. Intentionam sa sporim eforturile de a reduce pierderile din sectorul public, printr-o combinatie de restructurari, privatizari si masuri de lichidare". Pe atunci se propuneau spre privatizare societati ca Sidex, Tractorul, Tarom, Alro, Electroputere, Antibiotice, pe lista de potentiale lichidari figurau Clujana, Siderurgica, Roman, Nitramonia, Banca Agricola urma sa fie lichidata si ea daca nu-si gasea cumparator si urma sa fie scoasa la vanzare BCR, care producea atunci aproape o treime din pierderile sistemului bancar.

La acestea aveau sa se adauge in scrisorile catre FMI, in toamna lui 2001, privatizarea celor doua Distrigazuri si a doua companii de distributie a energiei, pentru care Guvernul isi asuma ca termen sfarsitul lui 2002. Din 2002 apar si listele cu companii monitorizate pentru neplata datoriilor la buget si la utilitati: pe atunci erau 82, intre care Radet, Apaterm, Oltchim, Rafo, Nitramonia, COS Targoviste si mai multe societati locale de termoficare.

Chinuitoarele amintiri despre anii '90 sunt utile in primul rand pentru cei care se intreaba ce cauta FMI sa-i spuna Guvernului ce companii trebuie privatizate sau cum trebuie conduse societatile de stat. Anii '90 si inceputul anilor 2000 au fost dominati de vesnicele liste ale FMI si ale Bancii Mondiale cu societati rau-platnice la buget si producatoare de pierderi: listele au disparut ulterior, o parte fiindca unele societati s-au privatizat, cealalta parte fiindca guvernul Tariceanu a rupt relatia cu FMI in 2005, fiindca nu accepta un deficit bugetar mai mic de 1,5%, cerut de FMI tocmai din cauza deficitului cvasifiscal mare.

Termenul de deficit cvasifiscal parand prea pasaresc, opinia publica a retinut doar ca Guvernul si-a afirmat suveranitatea rupand-o cu FMI si nu ca deficitul cu nume ciudat era exact acelasi lucru cu ceea ce ne spune azi presedintele Traian Basescu despre "companiile de stat ale caror pierderi le platesc toti romanii din buzunar": arierate, adica ineficienta tradusa in bani neplatiti la buget si facturi neplatite la utilitati, dar acoperiti de stat pe seama celorlalti contribuabili, astfel incat efectul nu se vede in deficitul bugetar al momentului (desi cand Romania se va alinia in acest an la sistemul european de raportare contabila, cerut de Eurostat, se va vedea si aici), dar se perpetueaza ca povara structurala in economie.

Revenirea in prim-plan a companiilor de stat cu probleme a fost deci logic anticipata de Jeffrey Franks inca de anul trecut, cand recomanda Guvernului ca dupa ce economia se stabilizeaza (adica dupa ce se incheie primul acord cu FMI, in primavara lui 2011) sa reinceapa rapid privatizarile si lichidarile si sa taie subventiile pentru zece companii monitorizate, cu datorii totale de 12 miliarde de euro, intre care CFR, Compania Nationala a Huilei, Termoelectrica si Compania de Autostrazi. Noutatea din noul acord cu Fondul, incheiat in martie, nu e deci cererea lui Franks ca Guvernul sa vina in sfarsit cu satarul peste vacile sacre ale economiei si nici cererea FMI ca statul sa inaspreasca legea ce impune obiective de performanta in functie de care sunt platiti sefii companiilor cu capital majoritar de stat (e vorba de OUG 79/2008, la randul ei o actualizare a unei ordonante cu acelasi obiect din 2001; Guvernul a indeplinit aceasta obligatie la sfarsitul lunii aprilie).

(Sursa: Consiliul Fiscal)

Noutatile, introduse de Guvern in acord si sustinute de presedintele Basescu, sunt doua: ca societatile cu capital majoritar de stat pot fi considerate ineficiente si sa intre sub incidenta privatizarii macar partiale inclusiv daca fac profit, dar nivelul profitului e sub potentialul dorit de stat (Romgaz, Hidroelectrica, Transelectrica, Nuclearelectrica), respectiv ca inasprirea legii in privinta managerilor de companii de stat nu mai e considerata suficienta, astfel incat e nevoie de recrutarea de catre o firma specializata a unor manageri externi din mediul privat, feriti de presiuni politice, care sa preia incepand din 2012 fraiele a 30-40 din cele mai mari companii de stat.

"In functie de felul cum se structureaza contractul, ideea de management privat poate fi buna sau nu. Teoretic este o idee corecta si s-a vazut ca a dat roade in alte tari, de pilda la OTP din Ungaria sau CEZ din Cehia", declara Matei Paun, managing partner al firmei de consultanta pentru fuziuni, achizitii si finantari BAC Investment. "Nu conteaza daca managerul e roman sau strain, ci modul cum va fi gandit contractul, pana la ce nivel de decizie se deleaga raspunderea si modul de remunerare si de recompensare", spune el.

Concret, va trebui sa se gaseasca o formula care sa echilibreze motivarea managerului pe durata contractului, ce poate merge pana la 5 ani - eventual prin actiuni sau optiuni de cumparare de actiuni - si interesele actionarului pe termen lung. "Intr-o astfel de formula, managerul nu poate avea deci interesul sa lichideze totul si sa arunce la fier vechi in numele unui castig imediat", exemplifica Matei Paun. "Atentie, insa, nu de teorie e vorba, ci de rigurozitatea cu care se aplica principiul managementului apolitic; noi avem probleme de obicei sa aplicam corect idei bune", mai spune consultantul. Ar exista deci, in practica, pericolul ca la sefia unor companii sa revina, de asta data prin contract dupa noua formula, unii dintre actualii manageri care le-au condus pana acum in folosul clientelei politice, pentru ca, desi recrutarea se va externaliza tot catre o firma independenta, tot statul, prin ministerele actionare, va fi cel ce va alege managerul dintre candidatii propusi.

Cealalta solutie de fortare a eficientei, prin listarea la bursa a unor pachete de actiuni, poate avea ca rezultat aparitia unor actionari minoritari cu suficienta forta ca sa grabeasca restructurarea si sa se opuna unor decizii ale statului ce afecteaza profitul companiilor (in mediul privat, un exemplu extrem ar fi investitori puternici de portofoliu de talia lui Carl Icahn, cunoscut prin indarjirea de temut cu care cauta sa influenteze conducerea companiilor americane unde a cumparat actiuni, spre a mari profitul pentru actionari).