Există în lume munţi mult mai înalţi, mult mai greu de cucerit şi mult mai cunoscuţi. Şi totuşi, Dolomiţii italieni sunt un spectacol vizual greu de depăşit. De la bază sau din vârf, de oriunde îi priveşti, ai în faţă o pânză pictată impecabil de un pictor suprem, care a ştiut că orice detaliu în plus sau în minus nu ar face decât să strice echilibrul acestui tablou.

Nu sunt critic de artă, ba chiar nu mă pricep deloc. Îmi place frumosul, dar atât. Când vine vorba însă de călătorii, îmi place să cred că sunt un critic ceva mai avizat, cu ochiul format de frumuseţea multor locuri din lumea asta mare. Şi totuşi, în continuare este extrem de uşor să fiu luată prin suprindere, tocmai pentru că lumea este atât de mare şi diversă.

Înainte să merg mai departe însă, trebuie să fac o mărturisire. Când vine vorba de Italia este posibil să fiu subiectivă, nu de alta dar este ţara mea preferată, pe care am vizitat-o probabil de peste 30 de ori; probabil după încă la fel de multe nu mă voi fi săturat. Şi totuşi, eterna Romă, romantica Toscana şi spectaculoasa coastă Amalfi i-au cucerit şi pe maeştrii peniţei, ai muzicii şi ai filmului. Aşa că John Steinbeck, membrii Rolling Stones şi Federico Fellini sunt doar câţiva dintre cei care-mi susţin ideea.

Să revin însă la Dolomiţi, un lanţ muntos cu o geometrie aparte, cu culmi golaşe dar cu păduri dese de conifere care ţin de cald munţilor pe alocuri. Nu cred că există un sezon greşit în care să ajungi în zonă, pentru că indiferent de culoarea în care este îmbrăcat peisajul, va fi un tablou demn de admirat. Totuşi, un strop de soare este posibil să schimbe întregul peisaj. În bine. Noi am vânat soarele în zilele pe care le-am petrecut pe drumuri şerpuite care ajung la 2.400 de metri altitudine, prin cabane de munte din lemn şi în cafenele cu ceai aromat. S-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu noi, însă l-am găsit de câteva ori bune, aşa că ne-am putut bucura de el. Am aterizat pe aeroportul din Milano şi peste jumătate de oră eram la bordul unui „animalic“ Smart ForFour. Nu mă pricep la maşini, însă pentru o excursie la munte eu acum aş alege altceva. O „bestie“ mai mare poate, deşi o să vedeţi că şi acest monstru micuţ s-a descurcat admirabil pentru o echipă de piloţi formată din trei fete.

Trei ore mai târziu, prima oprire a fost la Molveno, un fel de poartă de intrare în regiunea munţilor Dolomiţi. Lacul şerpuia printre munţii, în timp ce în orăşelul de la bază domnea liniştea. Am decis să luăm telecabina (şi apoi şi telescaunul) ca să ajungem pe la 1.500 de metri altitudine să vedem cum arată lumea de sus. Era învăluită în ceaţă, însă aveai totuşi, pentru scurt timp, o senzaţie de putere. Pentru câteva minute, cât am stat sus, doar noi trei şi norii, eram stăpânele lumii. Am coborât rapid cu picioarele pe pământ şi după ce am înghiţit o pizza fără gust (da, da, în Italia), am pornit mai departe. Înainte să ajung la Bolzano, cel mai important oraş al zonei, trebuie să mai fac o mărturisire (ultima, sper). În zona asta a Italiei nu prea eşti în cizmă, ci mai degrabă în Austria. Cei mai mulţi locuitori vorbesc germana (unii chiar nu rup boabă de italiană), iar bucătăria, bucătăria... există dar lipseşte cu desăvârşire. Cel puţin eu aşa am simţit-o după ce un singur ştrudel cu mere mi-a dus papilele gustative pe culmile plăcerii. Poate nu am găsit wurst-ul potrivit, pentru că acest fel de mâncare este de bază în multe dintre restaurantele din zonă. Noroc că se mai strecoară din când în când un sandviş cu prosciutto să ne amintească de faptul că totuşi suntem în Italia, deşi aproape de graniţa cu Austria. Când vine vorba de vin (mai ales de prosecco), nu există niciun motiv de îngrijorare. Licoarea lui Bacchus reuşeşte cu succes să spele păcatele tuturor wurst-ilor de dinainte.

Am ajuns în sfârşit în Bolzano, la bordul aceluiaşi Smart ForFour care nu a dat niciun semn de oboseală. Bolzano este un orăşel găzduit la sânul munţilor care îl protejează, ascunzându-l între culmi înverzite. Este un bun popas către adevăraţii Dolomiţi, cum îmi place mie să spun. Cu case colorate şi pictate, cu cafenele pline ochi de turişti şi localnici însoţiţi de prietenii lor patrupezi, Bolzano merită o vizită, mai ales duminica, când este zi de târg şi când munţi de parmezan şi prosciutto se vând în plină stradă, nu înainte de o degustare pe cinste a tuturor bunătăţilor expuse. Dacă mai adaugi şi un pretzel nemţesc, doar aşa, de garnitură, atunci micul dejun e gata. Acest festin poate fi urmat de un cappuccino înspumat şi de o plimbare leneşă pe străduţele înguste şi şerpuite. Seara însă, Bolzano se transformă şi devine un oraş studenţesc, un oraş al petrecerilor în plină stradă, al barurilor aglomerate care îşi servesc clienţii în drum. Este o transformare interesantă ce merită testată, cum animalul leneş se transformă într-un party animal la lăsarea întunericului.

Mai departe însă, cu cât te îndepărtezi de oraş, peisajele devin mai sălbatice, mai spectaculoase. Înspre Santa Maddalena culmile stâncoase se văd în depărtare, la înaintare fiind băgate dealuri cu vârfuri molatece, rotunjite, însă pictate într-un verde crud chiar şi în miez de toamnă. Casele sunt toate din lemn şi se integrează perfect în peisajul pe fundalul căruia se profilează înălţimile. Unde mai pui că întreaga zonă a Dolomiţilor este binecuvântată cu unele dintre cele mai frumoase lacuri din lume, ascunse însă în inima pădurilor sau într-o vale parcă formată special de munţi. Braies este unul dintre acele lacuri pe care le vezi în poze şi crezi că este o combinaţie de minune a naturii cu multă îndemânare în Photoshop. Odată ajuns acolo îţi dai seama că e doar natura responsabilă pentru verdele uşor turcoaz, pentru modul în care crestele pudrate cu zăpadă se reflectă în apa limpede şi liniştită. Munţii ascund multe alte comori, însă lacurile sunt ceva aparte, asemeni unor smaralde neşlefuite care reuşesc să reflecte lumina mai frumos decât orice încercare de Photoshop. Când ajungi la Carezza, un alt lac ascuns de munţi, ai senzaţia că imaginea este ireală. Este un lac mic, pe care îl poţi cuprinde uşor cu vederea, dar care ascunde parcă în adâncuri ceva pietre preţioase colorate ce se reflectă la suprafaţă. Un altfel de curcubeu. Ca să ajungi însă aici trebuie să treci prin Cortina D’Ampezzo, poate una dintre cele mai cunoscute staţiuni montane din lume. Nu ştiu să schiez, aşa că nu planificasem să merg vreodată aici, dar cum drumurile de munte te poartă pe unde cred ele, am ajuns şi am simţit nevoia ca pentru o vreme să mă opresc şi să admir măreţia naturii. Oriunde mă uitam vedeam munţi, un spectacol de care nu părea că mă pot plictisi. Am plecat mai departe cu acelaşi montru pe patru roţi iar drumul şerpuit ne-a purtat spre altitudini mai înalte; începuse să şi ningă. De-a lungul călătoriei a nins de trei ori în trei locuri diferite; o pătură subţire se aşezase pe jos şi mai ales pe creste. Înaintam şi mă gândeam că o maşină atât de mică, ce începuse cumva să gâfâie, o să obosească şi o să ne „lase“ la un moment dat. Am ajuns la 2.000 de metri şi am început coborârea; am răsuflat uşurată, dar nu ştiam că drumul avea să coboare ca să urce iar chiar mai sus, pe la 2.400 de metri. Cel mai înalt vârf din Dolomiţi ajunge aproape de 3.400 de metri, însă şi la 2.400 de metri (unde ne-a dus pe noi drumul şi maşina) eram cu capul în nori şi cu părerea că doar dacă întindem mâna putem atinge culmea.

Am coborât şi ne-am îndreptat spre aeroport, lăsând în urmă munţii; mi-am dat seama că deja îmi lipsea aerul tare, puţin obositor şi îngheţat. Îmi lipsea să fiu acolo sus, cu capul în nori. Acolo unde se avântă vulturii.