In urma cu sase ani, cand am vizitat pentru prima data Monaco, principatul de 1,9 kilometri patrati parea un mic colt de paradis. Totul era perfect - vilele de cateva etaje se incadrau in peisaj, iar lifturile publice care faceau legatura intre strazile de pe coasta dadeau impresia ca te afli intr-un imens palat in aer liber. Seara, turistii se adunau in interiorul rotondei din fata unuia dintre locurile legendare din Monaco, Hotel de Paris, si priveau parada masinilor de sute de mii de euro. Ferrari sau Bentley, caci cei cu Porsche nici macar nu aveau voie sa parcheze in fata.

 

Anul acesta numai cativa japonezi rataciti mai fotografiau masinile, iar Cafe de Paris este deschisa pentru oricine. Insa cea mai semnificativa schimbare este legata de arhitectura orasului, panorama fiind dominata de zgarie-nori si macarale. “Palatul in aer liber” pare a fi supus unei schimbari radicale care sa il faca sa semene mai degraba cu un colt de Manhattan. Vilele in stil belle epoque sunt rand pe rand inlocuite cu zgarie-nori, iar clientii restaurantului Louis XV, de trei stele Michelin, admira pe fereastra localului cladiri imense din beton. Monaco Inc., asa cum este supranumit principatul datorita apetitului pentru business al celor care il conduc si il populeaza, a devenit o imensa afacere imobiliara. De altfel, mitul veniturilor aduse de cazinouri nu mai este de mult valabil (contribuie cu doar 5% la incasarile principatului), fiindca acum se castiga enorm din imobiliare si din institutiile bancare private ce si-au consolidat o reputatie aproape elvetiana.

 

Strategia de transformare a peisajului urban din principat a fost inceputa in urma cu 20 de ani de printul Rainier. De altfel, mare parte din averea de aproape 2 miliarde de euro a printului a fost realizata din afacerile imobiliare (casa regala detine 10% din suprafata principatului). Iar dupa moartea sa, in 2005, si preluarea tronului de catre fiul sau Albert II, constructiile s-au dezvoltat intr-un ritm ametitor.

 

Printul Rainier a fost odata intrebat de ce nu opreste construirea de zgarie-nori, insa a replicat: “Nu sunt un dictator”. Si lucrurile au mers la fel in continuare. Majoritatea celor 32.000 de locuitori ai principatului nu sunt incantati, dar atata timp cat economia merge si sistemul fiscal permisiv se mentine, nemultumirile lor estetice conteaza mai putin. Rezidentii, cu exceptia celor de origine franceza, beneficiaza aici de taxe zero dupa cinci ani de mentinere a rezidentei (francezii, din cauza unor dispute mai vechi de ordin politic cu Monaco, nu isi pot lua rezidenta decat dupa renuntarea la cetatenia franceza, cum a fost recent cazul lui Alain Ducasse, bucatarul premiat cu 14 stele Michelin, care a renuntat la titlul de cetatean al Frantei pentru a deveni rezident in Monaco). Pe de alta parte, nici costul rezidentei nu poate fi trecut cu vederea - in primul rand, amatorii trebuie sa detina o proprietate in Monaco (pretul unei garsoniere este de aproximativ 350.000 de euro) si sa faca dovada ca au in cont inca aproximativ 500.000 de euro. In plus, trebuie sa locuiasca in Monaco macar sase luni pe an.

 

Rezidentii - printre care se afla nume importante din business, precum Sir Philip Green, proprietarul imperiului fashion Top Shop, designerul Karl Lagerfeld, sportivul Michael Schumacher sau Ion Tiriac, au fost atrasi printr-o strategie bine gandita. Cand “The Boss”, cum era supranumit printul Rainier, a urcat pe tron in 1949, principatul era distrus de criza economica. Printul a folosit initial stralucirea Rivierei franceze pentru a atrage turistii in cazinouri si in hoteluri. Educat in Marea Britanie, Elvetia si Franta, Rainier s-a inrolat in armata aproape de terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, apoi a devenit conducatorul principatului la varsta de 26 de ani. Adevarata transformare a Principatului s-a produs dupa 1956, anul cand a avut loc casatoria lui Rainier cu vedeta americana Grace Kelly, care a adus la Monaco stralucirea vechiului Hollywood si a carei memorie atrage in continuare milioane de vizitatori. Relatiile de la Hollywood ale printului si ale sotiei sale au transformat Monaco intr-un reper special pentru lumea din Cetatea Filmului, care trecea prin micul principat in drumul spre Festivalul de la Cannes.

 

Basmul s-a terminat in 1982, cand printesa Grace a murit intr-un accident de masina. De atunci, Rainier a incercat sa-si consolideze autoritatea si sa extinda baza economica a Principatului ca un paradis fiscal pentru milionarii lumii. Rainier a ajuns sa fie cunoscut sub numele de “printul constructor” datorita proiectelor de infrastructura si pentru ca a sporit teritoriul principatului cu 20%. “Sunt ca presedintele unei companii”, spunea despre rolul pe care l-a avut in transformarea economica a principatului. Monaco este o monarhie constitutionala aflata sub protectoratul militar al Frantei; primul-ministru si majoritatea oficialilor de rang inalt trebuie sa aiba nationalitate franceza. Franta a presat de mult Monaco sa schimbe politica fiscala, pentru a frana activitatile de spalare a banilor si evaziunea fiscala, ceea ce a dus la disputele de care pomeneam mai sus. In cele din urma, Rainier a rezolvat conflictele cu Franta, acceptand sa nu mai acorde rezidenta cetatenilor francezi. La moartea lui, in 2005, Monaco avea somaj zero si se lauda cu 4.000 de companii care raportau o cifra de afaceri cumulata de 9 miliarde de euro.