S-a mutat din România cu un an înainte de revoluţie în căutarea libertăţii şi a visului american. Nu a reuşit să ajungă în America la vremea respectivă şi s-a stabilit în Viena, unde şi-a continuat un alt vis, moştenire de familie: arta de a face pantofi la comandă, 100% manual. Ghidat de pasiune, Alexandru Maftei a transformat în scurt timp numele său într-un brand pentru gentlemeni din întreaga lume. Care este povestea pantofilor Maftei şi a familiei care a construit acest brand?

Nu reuşesc niciodată să te fac să înţelegi importanţa mânecilor, cât de sugestive pot fi degetele mari sau problemele importante care atârnă de vârful unui şiret de ghete" - îi spunea Sherlock Holmes doctorului Watson în clasica poveste "Un caz de identitate" scrisă de Arthur Conan Doyle. Într-o societate care se confruntă cu grave probleme economice, preocuparea pentru conturarea identităţii prin haine scade, iar accentul nu mai cade pe detalii atât de mult ca în epocile de mult apuse.

Totuşi, există un public select care îşi permite luxul accentuării identităţii prin intermediul hainelor "bespoke" - cele croite pe măsura şi personalitatea cumpărătorului. Iar tendinţa generală de a cumpăra produse în serie este contrazisă chiar de un român devenit unul dintre puţinii pantofari de talie mondială şi furnizorul unor produse apropiate de artă, care l-ar entuziasma până şi pe Sherlock Holmes: Alexandru Maftei.

Cu două magazine în Viena, unul în România, cinci reprezentanţe în Germania şi cel mai mare atelier de manufactură din Europa, brandul Maftei a fost inclus în "Enciclopedia completă a creatorilor de pantofi", alături de alţi 25 de pantofari renumiţi. Iar calapoadele din depozitul de la Viena - numite printre specialişti "piciorul de lemn al clientului" - sunt ale unor politicieni sau oameni de afaceri renumiţi, printre care se zvoneşte că s-ar număra chiar Dmitri Medvedev sau Aleksandr Lukaşenko. Oricum, majoritatea numelor sunt păstrate cu discreţie.

Nici că se gândea Alexandru Maftei la acest lucru când a ales să facă ucenicie la cizmăria unchiului său de lângă Piatra Neamţ, aceasta ca alternativă la mersul cu oile. Nepotul său, Radu Morariu, povesteşte despre începuturile pantofilor Maftei, deveniţi produsul unui business de familie realizat în melanj cu experienţă austriacă. "Brandul Maftei există de 16 ani, dar unchiul Maftei avea doar 14 ani când a pus mâna pe primul pantof, după alte două generaţii de cizmari care au existat în familie.

" Caracterul ferm al tatălui, ofiţer în armată pe durata războiului, nu i-a lăsat prea multe opţiuni în privinţa propriului viitor, singura soluţie fiind ucenicia la cizmăria unchiului din localitatea Girov de lângă Piatra Neamţ. I-a plăcut atât de mult încât la 22 de ani a ajuns să conducă în regim de cooperativă o secţie cu 20 de oameni care "făceau de toate, de la curele de ceas până la pantofi şi genţi de piele, deoarece pe timpul acela se cerea multă producţie", spune Morariu. Dar visul american şi dorinţa de liberate l-au determinat pe Maftei să plece din ţară.

După ani de încercări, a ajuns în Austria în 1988 unde a lucrat în domenii diverse. Momentul în care admira vitrinele cu pantofi din Viena i-a adus întâlnirea care avea să îi schimbe viaţa: a avut o discuţie cu cel mai renumit pantofar din Europa, aflat la conducerea unuia dintre cele mai importante branduri de pantofi din lume, cu blazon vechi de peste 200 de ani - Joseph Scheer. Astfel a avut şansa de a face ucenicie alături de urmaşul celui care a creat pantofi pentru însuşi împăratul Franz Josef.

Experienţa din România, unde un cizmar era văzut, de cele mai multe ori, drept "un cârpaci care îţi bate două cuie şi îţi pune un toc" a fost perfecţionată de cei cinci ani de lucru cu Scheer şi a făcut posibilă deschiderea propriului atelier în Viena. A preluat spaţiul de la un pantofar bătrân, după o serie de examene, deoarece "acolo lumea nu te crede pe cuvânt", iar meseria de pantofar este considerată la fel de importantă ca a medicilor. A urmat o perioadă în care proprietarul iniţial al atelierului a stat alături de el pentru a-l ajuta să preia clienţii vechi, potrivit tradiţiei austriece, deoarece acolo "un cizmar trebuie să fie un nume, nu îşi pierde lumea timpul să intre în magazinele pe care nu le cunoaşte, trebuie să existe o istorie în spatele lor", potrivit lui Morariu.