E ora 21.30 la Kings College din Londra, iar sala de reuniuni studentesti e plina pana la refuz. Un afis, pus pe usa de catre Channel Four, presupus a fi un post de televiziune ceva mai intelectual al Marii Britanii, expune urmatorul text: "Spectacolul din aceasta seara va fi partial inregistrat pentru un documentar intitulat «The Search for Cool» («In cautarea a ceea ce este tare»). Daca nu doriti sa fiti filmat, spuneti-i acest lucru unui membru al echipei noastre". Ceea ce ma face sa ma gandesc, pentru o clipa, la absurditatea acestui lucru: sa te duci la cei care umbla cu camera in mana si sa le zici: "Nu va suparati, se poate sa nu ma filmati asta-seara, ca am trac?" Acest fapt da o idee despre cat de la moda este formatia pe care am venit s-o vedem asta-seara: Larrikin Love. Oricine se afla in cautarea celei mai tari trupe a momentului a nimerit bine.

Probabil ca Larrikin nu va suna cunoscut. Majoritatea englezilor habar n-au ce inseamna. Chiar si eu a trebuit sa-l intreb pe tata, iar el, ca un izvor de intelepciune ce se afla, m-a informat ca este un cuvant victorian pentru "larking about" - a face strengarii. Numele se dovedeste a fi foarte potrivit. La sedintele foto, Larrikin Love pot fi vazuti purtand frac si joben, precum si alte articole de vestimentatie specifice epocii victoriene. Pe scena par exact ceea ce sugereaza numele, niste copii ai strazii dickensieni, ce vor sa va distreze, desi (judecand) dupa aspectul lor, obraznicaturile n-ar ezita sa incerce sa va subtilizeze portofelul in acelasi timp.

Vocalistul Edward Larrikin este, fara indoiala, vedeta trupei. Ceilalti membri aduc mai degraba a niste muzicieni obscuri de acompaniament, cu basistul care mai ca nu iese pe scena, rusinat sa imparta lumina reflectoarelor cu vocalistul hiperactiv a carui prezenta impune publicului sa-i acorde atentie deplina. Daca ati vazut vreodata muzicalul Oliver (inspirat, desigur, din cartea Oliver Twist a lui Dickens), atunci va puteti face o idee clara despre cum arata tanarul Edward. Cu un aspect baietesc, o prezenta scenica incredibila si un manierism excentric, vocalistul trupei iti da impresia ca e un pustan Cockney (londonez din cartierul East End) de sase ani cu deficit de atentie.

Alearga pe scena lovind in talangi, da in tobe atunci cand n-ar trebui s-o faca si se poarta in general ca un mascarici, fiind un exemplu clar de "Larrikin" (strengar). Si mie imi place. La fel si celorlalti din public, dupa cate se pare, care se arunca efectiv spre scena, ingreunand sarcina celor de la paza de a-i scoate cat mai repede de acolo.

Din punct de vedere muzical, se aseamana foarte tare cu un indie post Libertines si post Pete Doherty. Ca si The Libertines, Larrikin Love sunt obsedati de ideea unei Anglii demult uitate - cum spunea Eddie Larrikin: "Anglia nu mai are nimic de oferit in ce ma priveste" si "Toate lucrurile pe care le ador au aparut cu mult inainte de 1985". Au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud. Nu e tocmai genul de comportament la care te-ai astepta din partea fratilor Gallagher care de-abia stiu sa citeasca si care n-au ajuns cu lectura mai departe de coperta-spate de pe albumele Beatles.

La muzica haotica de chitara la care fiecare trupa pare nevoita sa recurga pentru a atrage atentia presei, mai adauga o doza zdravana de gypsy-ska. Pe alocuri, suna ca Goran Bregovic interpretand preluari dupa The Specials. Au chiar si un trompetist care sa faca si mai veridica atmosfera de taraf de tigani, desi, sincer sa fiu, nu pricep de ce s-au mai deranjat, acesta cantand cam trei note dupa care s-a retras cu o figura de om ce-si cere scuze pentru indrazneala de a fi distras atentia de la giumbuslucurile vocalistului Ed.

Singurul risc cu care se confrunta Larrikin Love e exprimat de prezenta echipei de filmare: au fost considerati drept "The Next Big Thing" (Urmatorea Chestie Tare) atat de repede incat publicitatea exagerata va umbri formatia in sine. Se vorbeste despre ei peste tot prin presa, desi n-au lansat decat vreo cateva single-uri. Ca atatea trupe noi, obsesia mass-media pentru cautarea a ceea ce este "cool" risca sa ucida gasca cu ouale de aur. Ceea ce le trebuie este timp pentru a-si dovedi valoarea, nu o avalansa de atentie din partea presei si documentare pentru Channel 4. Tinand cont de aceste lucruri, ar fi bine sa ma opresc din scris.           

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu