Desi "epoca romantica" a miscarii open source e pe sfarsite, viteza de reactie si organizarea spontana a comunitatilor de voluntari sunt lectii invatate si aplicate nu doar din pasiune pentru tehnologie. Povestea proiectului PeopleFinder o dovedeste.

Intr-un articol recent am insistat asupra aspectelor care integreaza softul open source in ecosistemul economic al industriei IT si am trecut foarte repede peste aspectele "comunitare" care se leaga de ceea ce este numit "modelul de dezvoltare" open source.

Mai precis, este vorba despre modul de colaborare aparent haotic pe care-l practica voluntarii care participa la proiectele de acest gen, despre modul cum se creeaza comunitati in jurul acestor proiecte si despre dinamica extraordinara care poate sa rezulte de pe urma unei organizari extrem de fluide si oarecum spontane.

Desi amplu documentat in cateva eseuri deja binecunoscute - "Catedrala si bazarul" de Eric S. Raymond este cel mai celebru -, acest model de dezvoltare inca uimeste prin calitatea si complexitatea produselor rezultate si, mai ales, prin viteza de reactie absolut remarcabila.

De pilda, e de notorietate faptul ca inevitabilele erori sau vulnerabilitati descoperite in programele open source sunt rezolvate de comunitate intr-un timp mult mai scurt (adesea e o chestiune de ore) decat in cazul softurilor proprietare.

Modelul "bazar" - bazat pe contributii voluntare si pe autoorganizare - a fost adoptat cu succes si in alte domenii, enciclopedia Wikipedia fiind exemplul cel mai la indemana. Insa viteza de reactie si suportul voluntarilor s-au dovedit extrem de valoroase si in imprejurari dramatice, in care pur si simplu nici o alta abordare nu era posibila.

Una dintre povestile cele mai emotionante legate de implicarea acestor comunitati virtuale spontane intr-o chestiune de viata si de moarte este cea a voluntarilor care au contribuit la regasirea persoanelor disparute dupa dezastrul provocat de uraganul Katrina in sudul Statelor Unite.

La cateva zile dupa devastatoarea furtuna care in 29 august 2005 a rupt digurile ce protejau orasul New Orleans, diverse situri web au inceput sa publice nenumarate anunturi prin care rudele si prietenii incercau sa ceara informatii despre persoane disparute. Insa raspandirea lor pe diverse situri era, evident, contraproductiva, fiind aproape imposibil ca o informatie despre o persoana care a fost gasita sa fie receptionata de cei interesati.

In 2 septembrie, un programator pe nume David Geilhufe si-a contactat prin e-mail reteaua de prieteni si cunoscuti pentru a initia un efort de centralizare a informatiilor disparate, incepand cu crearea unui format standard pentru stocarea datelor (PFIF - PeopleFinder Interchange Format). A doua zi a trimis mesaje prin care cerea voluntari pentru colectarea manuala a datelor si a fost creata o lista de e-mail pentru coordonare, urmata imediat de un canal IRC si de un sistem wiki. Cateva bloguri cu mare popularitate au publicat la randul lor anunturi, astfel incat in scurt timp initiatorii proiectului PeopleFinder au fost asaltati de numerosi voluntari (pana la urma au fost peste 3.000, primii venind dintr-o comunitate LiveJournal). Efortul a fost intrerupt doar de necesitatea de a instala o baza de date mai puternica si un motor de cautare, furnizate de Salesforce Foundation.

Luni, 5 septembrie, erau deja introduse in formatul standardizat circa 10.000 de articole (persoane disparute sau gasite), iar in seara zilei de marti erau deja procesate 50.000 de inregistrari. In acest timp, programatorii au realizat un instrument de cautare, astfel incat oricine putea sa introduca un nume, un cod postal (zip) sau o adresa si sa obtina in cateva secunde o lista de persoane (cu nume si semnalmente) care corespundeau interogarii. O luna mai tarziu, baza de date cuprindea 642.015 articole si s-au facut peste un milion de interogari. Intr-un articol publicat de revista Discover in decembrie 2005, Steve Berlin Johnson nota: "PeopleFinder a fost genul de efort de administrare a datelor a carui executie ar fi putut dura un an si ar fi necesitat mari cheltuieli daca ar fi fost angajata o corporatie sau o agentie guvernamentala. Grupul PeopleFinder a reusit in patru zile pentru zero dolari".

Adevarul este ca voluntarii au primit sprijin de la mai multe organizatii non-profit si chiar companii, insa in cea mai mare parte a proiectului a fost descentralizat si a functionat un model de organizare ad-hoc tipic proiectelor open source. Desi PeopleFinder a fost initiativa cea mai mediatizata, au mai fost si altele. La doar 48 de ore dupa dezastru, doi web-designeri din Utah au realizat situl KatrinaHousing.org, prin care in doua saptamani 5.000 de oameni si-au gasit un adapost temporar. Spiritul comunitatii traieste si in virtual.