Dupa ce au reputat un extraordinar succes in sfera socializarii, asa-numitele "retele sociale" incep sa-si exercite atractia si in zona afacerilor. Sisteme de reputatii pe care acestea le creeaza se dovedesc valoroase in gasirea unor parteneri de incredere, in recrutarea personalului si chiar in zona vanzarilor.

Cand se spune despre cineva ca "are pile", e ceva de rau. Daca se spune ca are relatii, nu mai e chiar asa de rau – dar, oarecum, tot dubios. In fine, exprimarea "are cunostinte" este receptata pozitiv. De fapt, e vorba de acelasi lucru – conexiuni sociale – si doar conotatiile sunt diferite. Relatiile sociale, indiferent cum le-am spune, sunt un veritabil capital si nu sunt putine cazurile in lumea afacerilor cand acest capital este mai valoros decat capitalul propriu-zis.

Una dintre tendintele relativ noi in zona tehnologiilor bazate pe internet este exploatarea potentialului Retelei de a facilita si valorifica tocmai acest gen de relatii interumane. Fenomenul asa-numitelor "retele sociale" (social networks) a debutat abia in 2003 cu Friendster.com, care a valorificat un model traditional din lumea reala: prietenii prietenilor mei pot fi prietenii mei – pentru simplul motiv ca avem o relatie comuna care ne poate pune in contact. Suntem la "un grad de separatie". Insa abia anul 2004 a marcat succesul acestui gen de retele si a atras atentia asupra faptului ca potentialul acestora depaseste cu mult nivelul hobby-urilor, a taclalelor usoare sau a simplei socializari.

Au aparut destul de repede retele sociale orientate spre business, LinkedIn fiind probabil una dintre cele mai cunoscute. Ideea a ramas aceeasi dar, fiind transpusa in lumea afacerilor, a fost reformulata ca "transfer de reputatie": o persoana pe care o cunoastem isi proiecteaza increderea pe care i-o acordam persoanelor cu care acesta este conectat si astfel, din aproape in aproape, utilizatorii ajung sa cunoasca posibili parteneri sau colaboratori in domeniile care-i intereseaza. Una este, de exemplu sa gasesti cu Google o firma oarecare si alta este sa faci cunostinta – prin intermediul unor persoane de incredere – cu unul dintre managerii firmei respective, cu avantajul de a-i putea cunoaste cercul de relatii, CV-ul si chiar referintele.

"Referintele" – iata cuvantul magic care a atras atentia firmelor de recrutare. Evident, retele sociale profesionale s-au dovedit un mijloc excelent de a cunoaste posibili angajati sau posibili angajatori, astfel incat foarte curand retele existente au adaugat servicii specializate si au fost create noi retele anume pentru acest gen de business, in care recomandarile joaca un rol important. H3.com este una dintre cele mai noi si mai inventive, gaselnita esentiala fiind faptul ca implica si pe membrii retelei in gasirea candidatului ideal pentru un job, chiar daca acestia nu sunt interesati in pozitia respectiva. Un angajator poate sa-si anunte pozitia in cercul lui de cunostinte si sa ofere o recompensa, care va fi impartita de intermediarii prin care s-a ajuns la persoana care este in final angajata. Toata lumea iese castigata, inclusiv H3.com, care percepe un comision de 10% din recompense (care ajung la 10.000 de dolari).

Exista in mod cert cateva avantaje semnificative ale acestui mod de a cauta candidati pentru un job. in primul rand, este o alternativa mai ieftina la serviciile unui firme de recrutare. De pilda, un anunt in LinkedIn costa doar 95 de dolari, iar angajatori mari (de pilda Cisco, Starbucks sau Nordstrom) platesc intre 5.000 si 15.000 de dolari pe luna pentru a folosi reteaua Jobster. Pe de alta parte, retele sociale ofera angajatorilor sansa de a avea acces la persoane care nu sunt cautatori activi ai unui loc de munca, dar care s-ar putea sa aiba profilul potrivit.

In fine, exista si posibilitatea de a obtine o "a doua privire" asupra unui candidat la un job, de pilda prin contactarea unor fosti colegi din diverse locuri de munca dar care nu figureaza intre conexiunile candidatului. Insa si "vanatorii de capete" (head hunters) profita de pe urma acestor retele si, oricum, afacerea acestora nu este periclitata, pentru ca "pestii cei mari" – de genul lui Eric Schmidt, directorul general pentru gasirea caruia Google a platit 129 de milioane de dolari – nu inoata in aceste ape.

Insa retele sociale exista si la scara mai mica, iar instrumentele de "social computing" incep sa le valorifice. De pilda produse precum Visible Path sau Contact Network analizeaza "contactele" angajatilor dintr-o companie (sau chiar din companiile partenere) pentru a gasi calea cea mai directa pentru a aborda un anume posibil client sau partener, pentru ca se stie ca o recomandare sporeste sansele unui contact reusit. Asadar, si companiile au nevoie de pile pentru a ajunge la clienti.