Sunt doar câteva din întrebările la care am invitat să răspundă reprezentanţi din toate domeniile. Valoarea unui client este un indicator folosit mai degrabă în pieţele avansate şi sofisticate, prea puţin folosit pe piaţa locală. Cert este însă că firmele care l-au adoptat îşi cresc şi veniturile, şi profitabilitatea.

Puţini vor fi auzit de compania englezească Dunnhumby, nu doar în România, ci şi în Occident. Cu toate acestea, Dunnhumby  a intrat recent în atenţia gigantului comunicării WPP, grup cu 179.000 de angajaţi în 3.000 de birouri în 111 ţări, care oferă nici mai mult, nici mai puţin de 3 miliarde de dolari pentru preluarea obscurei companii. Ce ştie să facă Dunnhumby? Să colecteze date despre clienţi şi despre obiceiurile acestora şi să le folosească.

Cu mult înainte ca obiceiul de colectare a datelor să fie răspândit, în 1995, Edwina Dunn şi Clive Humby au pus bazele unei firme care a iniţiat un program de loialitate pentru clienţii retailerului britanic Tesco. Folosind date legate de comportamentul din trecut al clienţilor şi obiceiurile acestora de consum, Tesco şi-a putut dimensiona stocurile de produse din magazine în funcţie de obiceiurile de consum ale clienţilor, un fapt revoluţionar pentru acea vreme.

De-a lungul timpului reţeaua de retail a preluat controlul companiei, care s-a transformat într-o firmă globală, care colaborează cu circa 20 de mari retaileri din 50 de ţări, dar şi cu nume grele din industria bunurilor de consum, cum este Coca-Cola.  Dincolo de cardurile de loialitate, Dunnhumby centralizează date despre circa 350 de milioane de oameni - consum de televiziune, comportament online, obiceiuri de consum. În aceste condiţii interesul WPP este şi mai justificat, pentru că firmele de publicitate caută să îşi îmbogăţească abilităţile şi eficienţa, să afle ce mesaje publicitare sunt cele mai bune. Iar o companie cu experienţă în domeniu este cu atât mai preţioasă.

 „Cât valorează un om?“ scria Business Magazin, într-un articol de opinie din vara anului trecut. „Financial Times a descoperit că părticelele de informaţie care compun existenţa unui ins modern, conectat, dependent de smartphone şi de reţele sociale, sunt vândute de companiile care le adună cu preţuri ce încep de la 0,0005 dolari. Articolele, interesante, trimiteau la calculatorul de care pomeneam mai sus, în baza căruia am descoperit că valorez mai puţin de un dolar, mai precis 0,9182 dolari. Am pornit de la 0,007 dolari, preţul vârstei, genului, codului poştal, etniei şi nivelului de educaţie. Nu am fost punctat pentru că nu sunt milionar, din cauza slujbei, din cauza faptului că nu sunt logodit, recent căsătorit, recent divorţat, că nu aştept un copil, că nu sunt părintele unui nou-născut. Eram deprimat, valoram în continuare nici cât ineluşul de care tragi ca să desfaci cutia de suc sau de bere.

M-au salvat alergia, astmul (care aproape mi-a trecut de când am abandonat fumatul - asta e, am trişat un pic!) şi greutatea (slujba sedentară!), care m-au mai ridicat pe la 0,786 dolari. Faptul că am o casă mi-a mai adus ceva milicenţi, dar am fost penalizat la numărul de băi, de dormitoare şi pentru lipsa unui şemineu. La fel de demoralizator a fost şi faptul că nu deţin avion, barcă şi că nu prea merg la sală; pasiunile şi siturile pe care le frecventez - financiare, de ştiri, educaţie, filme, politică, gaming - m-au mai ridicat un pic şi mi-au stabilit preţul final, de 0,9182 cenţi. Înţeleg că pentru industrie valoarea este destul de mare şi că în cazul în care cineva cumpără între 50.000 şi 100.000 de inşi ca mine, astmatici, dar lipsiţi de şemineu şi barcă, poate primi un discount consistent.

Lăsând gluma la o parte, nu vi se pare cam trist să fii redus la un nivel de consumator amorf, să fii preţuit pentru că ai o casă cu trei dormitoare sau pentru că ai nişte kilograme în plus, într-un sistem de valori care adună speranţe, vise, posesiuni, drame, coduri poştale şi nou-născuţi?“, se întreba autorul articolului din Business Magazin.