Iată discursul lui Dan Pascariu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

2006 a fost un an important, se întâmpla prima mare fuziune în bankingul românesc. Pentru mine a fost însă şi ultimul an de activitate extrem de intensă, tocmai datorită procesului de integrare, care este un proces extrem de complex. Este însă un proces din care colegii mei mai tineri au învăţat de parcă ar fi făcut două facultăţi.

Aveam 57 de ani când s-a întâmplat fuziunea, săptămâna asta am împlinit 64. Am ales să mă retrag în primul rând pentru că anii de după revoluţie au fost extrem de solicitanţi. Un al doilea motiv a fost că, potrivit regulilor băncii, la 60 de ani nu mai poţi să fii preşedinte executiv şi am decis că este mai bine ca banca să înceapă în noua formulă cu un nou preşedinte executiv. În al treilea rând, nu am vrut să repet experienţa tatălui meu, care a suferit extrem de mult când a ieşit la pensie. Am decis să fac un downsizing, un fade out, să îmi găsesc alte preocupări, să mă bucur de viaţă.

În 4 iunie 2007 s-a terminat fuziunea. Ţin minte că era foarte frumos afară, era un iunie călduros, iar în următoarele trei luni am stat la Snagov, unde am o casă, am citit, am înotat, am stat la soare şi m-am bronzat. Veneam destul de rar în Bucureşti, de două-trei ori pe săptămână, aveam consiliul de administraţie şi alte activităţi.

Şi aşa a venit toamna. Atunci am luat decizia să încep să dau ceva înapoi societăţii. Şi m-am gândit ce pot face eu acum, în afară de a mă simţi bine, de a nu face foarte mult şi de a fi foarte bine plătit? Sigur, am luat încă câteva consilii de administraţie la alte companii, adică am fost invitat şi am acceptat. Dar ştiam că trebuie să dau înapoi din timpul şi experienţa mea. Şi aşa s-au născut două proiecte: unul este programul de mentorat din bancă.

Nu pot spune cât de satisfăcătoare este această activitate, să mă întâlnesc cu oameni din bancă şi să discut cu ei. 70% din cei cu care am lucrat au evoluat în timp, au acum responsabilităţi mai mari. Al doilea proiect constă în faptul că mă duc cu regularitate în ţară, în licee şi în universităţi. Stau de vorbă cu elevii şi cu studenţii despre ingredientele de succes în viaţă. Pornind de la premisa că, la modul convenţional, eu sunt un om de succes, vreau să le împărtăşesc din experienţa mea; prezentarea mea are un titlu foarte generous, dar simplu şi cuprinzător, în care eu cred: Succesul nu e întâmplător.

Motivul pentru care merg în şcoli este că, din păcate, tinerii din ziua de azi au modele false la TV, în reviste, în ziare, dar şi în jur. Părinţii nu au timp să stea de vorbă cu ei, profesorii încearcă, dar copiii sunt puternic influenţaţi de anturaj, iar anturajul este puternic influenţat de anturajul lărgit, de media şi de cultura prevalentă în acest moment. Elevii sunt mult mai participativi decât studenţii, studenţii sunt deja blazaţi şi neîncrezători, sunt în perioada aceea în care nu mai au niciun control parental, nici presiunea profesorilor şi foarte mulţi dintre ei plutesc, nu mai sunt ancoraţi, nu-şi mai găsesc locul.

Ca să dezmorţesc atmosfera, la începutul discuţiei le pun trei întrebări: cine vrea să fie bogat ca Ion Ţiriac? cine vrea să fie faimos ca Andreea Marin? cine vrea să devină preşedinte de bancă? În funcţie de context, ridică o parte dintre ei mâna la fiecare dintre întrebări. Asta înseamnă că identificăm succesul cu bogăţie, faimă, poziţie. Asta ar însemna că foarte mulţi oameni de pe lumea asta sunt lipsiţi de succes, dar eu am o altă definiţie a succesului. Pentru mine succesul înseamnă în primul rând să-ţi găseşti vocaţia. Fiecare are de la părinţi o moştenire genetică, la care se adaugă educaţia şi experienţele personale, aşa că fiecare om este unic. Vocaţia înseamnă să foloseşti această unicitate, să-ţi foloseşti datele, pentru a face lucruri care să-ţi facă plăcere. Din punctul meu de vedere, este primul semn al succesului.

Dacă faci ceea ce-ţi place, încetul cu încetul vei avea recunoaştere. Întotdeauna o dau exemplu pe fiica mea: când a terminat facultatea, a lucrat în diverse locuri, în investment banking, la un fond de investiţii din Anglia. Când a venit criza, fondul s-a închis. N-am simţit-o tristă, n-am simţit-o devastată, era oarecum uşurată. Mi-a spus că se simte uşurată, “pentru că mi-am dat seama că aş fi fost doar un analist mediocre, eu nu sunt un om de cifre, eu sunt un om de idei, de cuvinte". Mi-a spus că vrea să facă un masterat în arte sau marketing şi ulterior a fost acceptată la Kellogg, în Chicago.

Când a terminat masteratul, a găsit un job de marketing manager la un startup în technology. A lucrat acolo câteva luni şi a avut norocul să-l întâlnească pe CTO-ul companiei, care i-a deschis mintea şi înţelesul pentre tehnologie. După câteva luni au părăsit amândoi compania şi şi-au făcut propria lor firmă şi acum lansează o platformă online. Niciodată n-am văzut-o pe fiica mea, care împlineşte 32 de ani, mai fericită. De ce? Penttru că şi-a găsit vocaţia.