Iată discursul lui Mihai Albu, în prezent şef peste un grup de companii deţinute de fondul de investiţii Mezzannin Management, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

În 2008 eram preşedintele operaţiunilor Inbev în Rusia, o afacere de peste 1 miliard de dolari, 11 fabrici, 6.500 de angajaţi, 6 fuse orare pe care lucram şi frig. Începusem la sfârşitul lui 2007 noul mandat, abia fusesem numit, iar 2008 a fost singurul meu an plin acolo, un an când operaţiunile noastre au fost în plin avânt. Deschideam fabrici în est, urmând consumul de bere. Consumul de bere din Rusia a început din partea de vest, Moscova, St. Petersburg, graniţa cu Ucraina şi a penetrat de-a lungul anilor 2000 tot estul.

Am deschis fabrici la Irkutsk, pe malul lacului Baikal, pe unde trecea linia ferată transsiberiană, dar pe de altă parte închideam fabrici în vest, unde era supraproducţie. A fost aşadar un an şi cu deschis, şi cu închis de fabrici, cu ieşiri în export, în Asia Centrală, cu creştere, aşa că nu aş numi 2008 un an de criză, ci mai degrabă un an de precriză. Unul dintre credo-urile de la Inbev din perioada respectivă era să fim în criză permanent. Dacă eşti în criză permanent, nu poţi fi surprins. Aşa că noi eficientizam continuu, concediam oameni, reduceam costuri, armonizam fluxurile financiare, era parte din strategia noastră de lucru, lucruri pe care alţii au început să le facă, în pripă, după 2009. Criza a fost o situaţie prin care noi am fost tangenţial afectaţi: au fost afectaţi clienţii şi furnizorii noştri.

Rusia era în 2008 în continuă mişcare. Moscova în sine este o ţară, cu o viaţă foarte intensă.

La începutul mandatului acolo, am stat câteva săptămâni în centru, până a fost gata casa noastră, şi a fost minunat. Ajungeam pe jos la teatru, la balet, la magazine, Moscova este un loc minunat. Se construia foarte mult, oamenii din clasa medie (aveam 12 raportori direcţi, dintre care 10 ruşi) începeau să cunoască lumea, să acumuleze, nu atât bani, cât experienţe, private, nu de serviciu. Viaţa la Moscova e plină de culoare; dacă ai pasiuni, poţi face orice. Terenuri de golf găseşti câte vrei, lacuri amenajate pentru iahting la fel, pârtie de schi în mijlocul oraşului deschisă tot timpul anului, să nu mai vorbim de Balşoi, de concerte, de restaurante. Problema cea mai mare este traficul. Au şi faimosul târg al miliardarilor. E ceva imens, de unde poţi cumpăra iahturi, avioane de mici dimensiuni, diamante de care vrei.

Unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa rusului este că totul se întâmplă pe loc, ACUM. Dacă nu e acum, e foarte grav. Media de vârstă a bărbatului rus este de 50 de ani, aşa că nu ştie dacă mai apucă ziua de mâine, plus că în Rusia nu se ştie dacă mâine o să mai aibă banii pe care îi are astăzi. Aşa că dacă vrea orice, trebuie să cumpere pe loc. Dacă în Europa stai o lună la coadă pentru o maşină cu nu ştiu ce dotări, la Moscova parcul de BMW sau de Bentley e plin tot timpul cu maşini de toate culorile, cu toate combinaţiile posibile de opţiuni. Dacă vine rusul şi bifează opţiunile din listă, vânzătorii de maşini nu îi asamblează maşina, aşa cum se face în restul Europei, ci merg şi i-o arată în parcare.

Rusul îşi doreşte o mână fermă. Taxează rapid orice şovăială. În mediul de afaceri, discuţiile trebuie să se tranşeze din una sau două întâlniri. Noi aveam fabrici în multe din oraşele din vestul Rusiei, unde era toată industria şi din care am închis o parte. Guvernatorii acelor regiuni erau foarte implicaţi în afaceri, scopul lor fiind să menţină locurile de muncă. Cu toţi am reuşit să închei discuţiile într-o singură întâlnire; eu mă aşteptam ca ei să aibă o poziţie fermă, ei se aşteptau să am o poziţie fermă, am fost bine sfătuit de consilierii mei ruşi şi m-am ridicat la standardele locului. Când te văd că eşti decis, lucrurile merg perfect. Când mergeam şi la partenerii de business, cum erau furnizorii, ei te aşteptau cu mesaje clare: câţi bani va câştiga, ce trebuie să facă şi cât trebuie să investească. Să începi să discuţi despre familie, vreme şi alte politeţuri era ciudat. Dacă te înţelegi, discuţiile se prelungesc şi toate se încheie cu vodcă.

La sfârşitul anului 2008, când începuse criza, aceasta s-a manisfestat puternic prin lipsa de cash. Eram într-o situaţie foarte complicată, dar am început să prioritizăm; împreună cu directorul financiar, stăteam de două ori pe săptămână şi le luam pe rând: energia electrică şi calea ferată trebuia plătite la zi, că eram captivi, dar la ceilalţi furnizori, de sticle, de capace, ajunsesem la nişte relaţii de negociere directă; directorii acestor furnizori veneau la mine, escalaseră toate celelalte niveluri de comunicare din companie, pentru a mă privi în ochi ca să fie siguri că îşi vor încasa banii. Stilul ăsta de decizie luată la nivel foarte mare şi foarte hotărât este specific Rusiei.

Am avut experienţe mai dure, dar nu în business, ci cu autorităţile. În perioada aceea, în Rusia au fost nişte spectacole mediatice în lumea de business, cu afaceri mari care au dispărut de la o zi la alta. Fiscul lor te bagă în faliment imediat. În general este vorba de datorii neplătite, dar şi de oligarhi care nu mai sunt în graţii. Am avut şi eu o întâmplare cu Fiscul rusesc, chiar în decembrie 2007, când am ajuns în Rusia. În Rusia sticlele de bere nu sunt returnabile. Iar ruşii sunt foarte civilizaţi din punctul ăsta de vedere, ei beau berea, dar sticlele le aşază frumos pe jos pe stradă, în jurul unui stâlp, nu le sparg, nu le aruncă. Şi sunt firme mici, care au o curte mare şi care plătesc oameni ai străzii sau copii să strângă sticlele, le sortează după producător, iar când au strâns în jur de 1 milion de sticle, te sună, îţi fac un preţ mai ieftin decât le-ai lua de la producătorul de sticlă şi ţi le vând pe factură. Unele dintre firmele acelea au dispărut peste noapte şi nu au plătit taxele. Iar Fiscul rusesc ne-a trimis nouă, tuturor celor care cumpărasem de la ei, mascaţii.