Florin Simon, singurul român desemnat antreprenorul străin al anului în Italia, face parte din primele generaţii de emigranţi care au luat drumul Vestului în anii '90. În două decenii, a construit o afacere de 16 milioane de euro mizând pe dorul de casă al românilor din Italia.

"Aveţi de mers 10 staţii cu metroul, 16 staţii cu autobuzul şi 200 de metri pe jos“ – aşa au sunat indicaţiile pe care le-am primit la telefon pentru a ajunge din centrul Romei până la depozitul lui Florin Simon, antreprenorul numit în urmă aproximativ trei ani omul de afaceri al anului în Italia, singurul premiu acordat antreprenorilor imigranţi din Italia, de compania de transfer de bani MoneyGram.

Sosit în Peninsulă în urmă cu 18 ani, Florin Simon a pus bazele unei companii de import şi distribuţie de produse fabricate în România care ajung la românii răspândiţi în toată Italia. Afacerea totalizează în prezent venituri de 16 milioane de euro şi are 50 de angajaţi, toţi români. Denumită simbolic Roma..nia SRL, compania lui Simon a îndeplinit toate cele cinci criterii pentru câştigarea titlului de „cel mai bun antreprenor“: creştere, număr de angajaţi, inovaţie, tineri antreprenori şi responsabilitate socială.

În drum spre depozitul lui Florin Simon, semnele că te apropii de o mică Românie sunt evidente de la staţia de metrou Rebibbia, în nordul Romei, unde vezi la tot pasul afişe cu apartamente de închiriat în limba română. Depozitul, întins pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi, se află într-o zonă industrială din Roma, poartă în poartă cu un depozit al producătorului italian de cafea Lavazza, departe de Forul Roman, de Vatican şi, în general, de ochii turiştilor. Chiar dacă era o zi de sâmbătă, Florin Simon a fost bucuros să acorde un interviu între două întâlniri de afaceri şi a fost încântat să răsfoiască o revistă Business Magazin în care a găsit întâmplător şi povestea antreprenorială a lui Adrian Gârmacea, fondatorul Electric Plus şi al brandului Barrier, originar, la fel ca şi el, din zona Moldovei. Sunt prieteni şi, potrivit lui Simon, se gândeau chiar să colaboreze, dar afacerea românului stabilit în Italia se concentrează deocamdată exclusiv pe produsele alimentare.

„Povestea mea este lungă, aş putea spune că poate fi cuprinsă într-o carte“, şi-a început Simon discursul presărat cu oftaturi dese şi zâmbete modeste. Începe cu concluziile: a sosit singur la Roma în 1996, la 26 de ani, dar acum alături de el se află părinţii săi, soţia sa, Monica, fără de care spune că nu şi-ar fi putut construi afacerea, şi cei doi copii, unul în vârstă de 19 ani, student la Economie şi Management în Roma, şi un băieţel de 12 ani, elev pasionat de fotbal.

Spiritul antreprenorial al lui Simon a început să se manifeste când avea puţin peste 20 de ani, în Bacău: „Făceam tot comerţ, adică luam de aici - vindeam acolo, vindeam nişte măsuţe găsite prin târgurile la care mergeam zilnic: la Roznov, la Târgu-Frumos, la Bucureşti“. Şi-a încercat apoi norocul cu un bar şi, pentru că lucrurile nu mergeau bine, a decis să plece în Italia cu gândul de a economisi banii de care afacerile lui aveau nevoie ca să funcţioneze. „Am venit în Italia pentru că aveam aici o rudă îndepărtată care mi-a spus că îmi poate oferi un pat. Era bun şi acesta, nu am fost nevoit să dorm pe sub poduri sau prin vagoane, cum s-a întâmplat cu alţi conaţionali“, îşi aminteşte Simon.

Cele patru luni care au urmat au fost însă printre cele mai grele din viaţa sa: posturile erau blocate, mai ales în domeniul construcţiilor, din cauza Mani Pulite, una dintre cele mai vaste operaţiuni anticorupţie din Europa Occidentală postbelică, în care a fost dezvăluită lumea afacerilor murdare din spatele sistemului politic italian. După patru luni a reuşit să îşi găsească un loc de muncă pe un şantier, tot prin intermediul unei cunoştinţe. „Ţin minte că eram foarte descurajat şi aş fi vrut să mă întorc“, spune Simon. Dar nu se putea întoarce din cauza unui împrumut de 1.000 de dolari pe care trebuia să îl returneze cu dobândă. „Momentele în care vii sunt foarte grele, te gândeşti numai la familie şi îţi spui «Ce bine era acasă!».“ A început să lucreze ca salahor (ajutor de zidar - n.r.), muncă ce îi asigura un câştig zilnic ce echivalează astăzi cu suma de 25 de euro. „Era o experienţă nouă şi nu îmi plăcea, niciodată nu m-am gândit că o să lucrez în construcţii, nici nu mă uitam la domeniul acesta când eram în România.“

Spera însă să strângă 10.000 de dolari într-un an, cu care să se întoarcă în România şi să îşi continue afacerile. După un an însă, a realizat că nu reuşeşte să economisească nici măcar suma pe care o împrumutase din cauza cheltuielilor pe chirie şi hrană. „După un an de zile începusem să mă obişnuiesc şi să îmi dau seama că, dacă nu ştiu chiar nimic, o să rămân salahor toată viaţa, iar visurile mele nu se vor putea adeveri niciodată“, rememorează el momentul când a conştientizat că s-ar putea să stea în Italia mai mult decât îşi propusese. I-a venit astfel ideea de a-şi face o firmă de renovări, la modă la vremea aceea în Peninsulă. Pentru a face acest lucru, trebuia să cunoască meseria, astfel că a început să se implice tot mai mult în activităţile firmei de construcţii în care era angajat.

Ulterior s-a angajat într-o altă firmă, nişată pe ceea ce îşi dorea el să facă – rigips, pereţi falşi, tavane – , iar după trei ani consideră că „a început să înveţe“. O altă problemă de care s-a lovit în întemeierea unei firme era însă lipsa documentelor care să îi asigure şederea legală în ţară. „Mă gândeam că niciodată nu o să mă pot realiza. Italia era o ţară care nu îţi oferea prea multe şi trebuia să răzbaţi singur.“ A reuşit să îşi facă documentele în anul 2000, datorită soţiei. Sosită şi ea în Italia la un an după soţul său, a început să lucreze în cadrul unor familii care au ajutat-o să îşi facă documentele mult mai repede şi astfel au intrat amândoi în legalitate.