El povesteşte că a remarcat uşor diferenţele dintre băuturi - două i s-au părut minunate, cu gust şi arome complexe, şi una, din magazin, îngrozitoare. A devenit astfel un conaisseur, un cunoscător. Sigur, nu cu priceperea unui ins care din asta trăieşte, dar suficient cât să-şi creeze nişte obiceiuri de consum, să-l facă să găsească mai uşor plăcerea. Godin numeşte acest tip de devenire Efectul Willat, după numele prietenului, Carl Willat.

În paranteză fie spus, Carl Willat a devenit, trecând tot printr-un număr suficient de comparaţii, un cunoscător al ceramicii pictate italieneşti, iar Godin şi-a amintit de o degustare ce a implicat 140 de sortimente de sake, degustare care l-a făcut un cunoscător al tăriei japoneze. Numai că atunci nu a conştientizat ce i s-a întâmplat.

Ulterior a devenit cât se poate de conştient de abilităţile sale. Şi o să vă mai povestesc doar despre relaţia sa cu ceaiul, pentru că este pur şi simplu savuroasă: şi-a cumpărat un cântar extrem de precis, renunţând la măsuratul cu linguriţa; infuziile le face într-un timp extrem de precis - ceaiul negru în două minute şi 45 de secunde musai, după 3 minute devine prea amar. Şi a renunţat la îndulcitori.

Presimt nişte replici ironice, aşa că tai elanuri: dacă bei 140 de ceşti de sake sau 14 pahare de vin, rişti doar o durere zdravănă de cap şi o alcoolemie care să dea peste cap instrumentele Poliţiei. Aici vorbim de abordarea unui degustător civilizat.

De ce sunt cunoscătorii importanţi? Pentru că oferă posibilitatea de a compara, pentru că ei sprijină talentele, pentru că un cunoscător va avea mereu un subiect de discuţie, pentru că un cunoscător nu va da banii pe prostii şi va constitui mereu o referinţă.

David Hockney, pictorul pe care vi-l propun astăzi, se leagă într-un fel subtil de partea cu conaisseurii. S-a născut în '37, adică la momentul potrivit pentru a deveni unul dintre numele importante ale curentului pop şi cel mai influent artist britanic al secolului XX. A fost influenţat de cubism şi nu se fereşte de abordările moderne: a creat programe de calculator, a făcut coperte pentru Vogue, a pictat pereţi de instituţii, iar la 72 de ani a devenit fascinat de iPad şi iPod ca instrumente şi suport pentru creaţiile sale artistice. Şi s-a născut cu ceea ce se numeşte sinestezie - reacţionează la muzică văzând culori. Criticii spun că acest lucru nu se prea vede în opera sa, dar cred că respectivii nu s-au uitat cu prea mare atenţie la picturile lui Hockney şi la modul în care acestea cântă.

Cred că în momentul în care reacţionezi aşa, te afli undeva la al treilea nivel al interpretării unei opere, aşa cum le-a definit istoricul de artă Edwin Panofsky. Să luăm un tablou clasic, Cina cea de taină, de exemplu. Primul nivel al lui Panofsky se traduce prin "văd 13 inşi aşezaţi la o masă". Al doilea nivel traduce "13 inşi la o masă" drept cina cea de taină despre care vorbeşte Biblia.

Al treilea nivel este cel mai personal şi presupune cunoştinţe, personalitate şi cultură; privitorul ştie că Cina cea de taină nu este o simplă masă, ci un moment cu mare încărcătură emoţională şi spirituală, un reper în istoria omenirii.

Am început cu 140 de ceşti de sake şi am terminat cu Cina cea de taină pentru că văd din ce în ce mai des oameni care nu ştiu, dar care au convingeri ferme. Şi sunt blocaţi în asta.