O prietenă m-a întrebat despre compania X, se gândea să meargă la un interviu de angajare acolo. Ea se află acum într-o poziţie de management, cu angajaţi în echipă, maşină de serviciu pe care o poate folosi oricând, proiecte care par interesante, cel puţin din exterior, beneficii extrasalariale şi, totuşi, caută „ceva”… O altă prietenă ar vrea să schimbe domeniul în care lucrează pentru că, „după pandemie, s-a schimbat totul” - ea nu îşi caută însă activ un alt job din cauza contextului economic. O alta munceşte şi îmi spune zilnic cât de mult îi displace munca ei, în timp ce un amic „rezistă” la locul de muncă până când va reuşi să îşi dedice tot timpul antreprenoriatului… Dacă stau să mă gândesc, nu cunosc pe nimeni din cercul apropiat de prieteni care să se declare mulţumit cu locul unde munceşte în acest moment. Cred că asta este una dintre principalele probleme cu angajaţii ale liderilor de azi – care poate, după pandemie, aşteptau la normalizarea lucrurilor în ceea ce priveşte relaţiile cu colegii. Pe de altă parte, cred că „nefericirea la locul de muncă” este una dintre „bolile” care nu îi ocolesc nici pe managerii din companii. Iar atunci când şi liderii sunt neimplicaţi – cred că este şi mai greu să găseşti implicare la nivelul celorlalţi angajaţi.

Postpandemie, un cuvânt despre care credeam că va dispărea din vocabularul angajatului modern, „quiet quitting” este mai valid ca niciodată - cel mai recent studiu Gallup realizat la nivel global arată că, de fapt, majoritatea angajaţilor sunt în „quiet quitting”, în timp ce un procent important trec chiar prin „loud quitting”. De asemenea, la nivel global, 51% dintre angajaţi sunt deschişi să îşi schimbe jobul sau caută activ unul nou. La nivel european, lucrurile stau chiar mai rău decât atât: aici 71% dintre angajaţi ar fi în starea de quiet quitting. Lipsa unor creşteri salariale în concordanţă cu creşterea preţurilor, haosul generat de munca remote, lipsa găsirii unui prieten la birou, un management deficitar, stresul angajaţilor, cauzat de factori interni, cât şi externi, precum inflaţia şi problemele de sănătate, pot fi de asemenea o sursă de stres zilnic. Sau, pur şi simplu, unii dintre angajaţi nu mai găsesc un sens la locul lor de muncă; iar despre asta vorbesc într-un articol din acest număr şi specialişti ai pieţei de HR de pe piaţa locală. Cauzele pot fi nenumărate – dar atunci când nu ai un lider care să le caute şi să încerce să le rezolve – fiind el însuşi în quiet quitting – ce se întâmplă?

Potrivit Wall Street Journal, lide­rii companiilor sunt în căutare de răspunsuri - mulţi dintre ei au cheltuit bugete importante pe servicii  de sănătate mintală pentru angajaţi, pe servicii de îngrijire pentru copiii angajaţilor şi pentru bonusuri de wellbeing, însă acestea nu s-au tradus în angajaţi mai implicaţi. Pe de altă parte, mulţi angajatori au angajat noi persoane, în timp ce angajaţii mai vechi au plecat şi, în mod paradoxal, cei mai noi dintre ei sunt cei mai nefericiţi la locul de muncă. Specialiştii citaţi în articolul din BUSINESS Magazin menţionează şi ei beneficiile aduse de bonusurile extrasalariale şi de flexibili­tatea în ceea ce priveşte munca, însă vorbesc şi despre cultura organizaţio­nală. Ei o menţionează ca fiind unul dintre aspectele principale ale rezistenţei angajaţilor la un loc de muncă.

Despre cultura organizaţională se vorbeşte, mai ales în discursuri publice, în toate companiile – fără să se explice exact ce înseamnă aceasta sau să se ofere un exem­plu de „bune practici”. Valorile sunt ataşate conceptului de cultură organizaţională – şi sunt uneori expuse în tablouri ale corporaţiilor, alături de mesaje motivaţionale – însă pare că acestea nu funcţionează, dacă discuţiile din afara biroului nu au nicio legătură cu aceste cuvinte expuse pe pereţi, ci se rezumă la – „Nu îmi mai suport şeful/colegii/orele peste program/salariul/nu mai găsesc sensul muncii mele etc.”... Poate cultura organizaţională este acel tip de cultură care reuşeşte să ofere o soluţie angajaţilor care au astfel de probleme. În 2019, cele mai mare companii din Statele Unite s-au reunit şi au declarat că nu mai sunt „shareholder capitaliste”, ci „stakeholder capitaliste” - vor genul de capitalism care aduce beneficii tuturor celor care contribuie la dezvoltarea businessului - inclusiv angajaţi şi comunităţi, nu doar acţionari şi superbogaţi. Despre ESG şi sustenabilitate aţi auzit cu toţii, unele proiecte generează chiar rezultate,  însă campaniile axate pe rezolvarea problemelor angajaţilor pare că nu au succes. Aşadar, nu pot să nu mă întreb, care este cultura organizaţională ce ne poate aduce înapoi fericirea de la locul de muncă?  

Ioana Matei este editor Business Magazin