Pe vremea guvernărilor Boc, în 2010 şi 2011, România se lăuda cu cea mai mare pondere a investiţiilor publice în PIB din UE; anul acesta, guvernul Ponta vrea să relanseze economia prin creşterea investiţiilor publice, iar partidele de opoziţie au programe economice cu o componentă solidă de investiţii publice şi majorări salariale.

În toate cazurile, susţinătorii puterii lăudau/laudă statul că ia măsuri de redresare a economiei şi finanţează crearea de locuri de muncă, iar criticii acuzau/acuză statul că nu susţine suficient economia, că nu dă şi mai mulţi bani. Numai căutătorii de nod în papură îşi mai aduc/eau aminte că biblia ideologiei cere ca un guvern de dreapta să ajute economia strict prin reducerea fiscalităţii şi a birocraţiei, iar un guvern de stânga să crească implicarea statului, cu programe de investiţii publice şi subvenţii.

Acum, aceşti căutători de nod în papură sunt mult mai puţini, nu doar din cauza anului electoral cu confuziile sale de criterii, ci mai ales pentru că distincţiile ideologice nu mai sunt niciunde în Europa la mare preţ. Pe piaţa ideilor s-a întors roata, aproape pe nesimţite, de la speranţa clar afirmată într-o creştere sănătoasă a economiilor, cu companii private şi bănci private care renasc după ce au fost salvate de state şi s-au restructurat, spre speranţa doar pe jumătate recunoscută că poate dacă statele renunţă la ortodoxia pieţei libere şi se implică voiniceşte în economie, ieşirea din criză ar veni mai repede - sau ar veni pur şi simplu.

Punerea în discuţie a ortodoxiei economice a apărut încă din 2010, de când Banca Centrală Europeană începea să sară peste propriile ei reguli şi să inaugureze şirul de decizii “neortodoxe” care ameninţă acum să culmineze cu lansarea unui program de relaxare monetară cantitativă identic cu cele promovate de Rezerva Federală a SUA. Anul acesta, preşedintele francez Hollande a propus un “plan Marshall” sau “New Deal” pentru economia UE, respectiv alocarea a 2% din PIB european pentru programe de infrastructură energetică, de transporturi şi comunicaţii, cercetare-dezvoltare, educaţie şi sănătate, cu cofinanţare de la BEI. Noul şef al CE, Jean-Claude Juncker, a anunţat şi el un plan de investiţii de 300 mld. euro în aceleaşi sectoare, cofinanţat de BEI şi, în măsura posibilităţilor, de sectorul privat.

Institutul German pentru Cercetare Economică propune un fond european de investiţii care să facă direct plasamente în sectoarele şi firmele care au nevoie de bani, ocolind băncile. Fondul ar urma să fie finanţat din contribuţiile statelor membre şi din obligaţiuni garantate de ele, funcţionând ca un fel de fond de salvare pentru economia reală, după exemplul celui înfiinţat pentru salvarea băncilor. Însuşi FMI, ştiut la noi ca promotorul reducerii ponderii statului în economie, a cerut în mod repetat Germaniei să-şi majoreze investiţiile publice cu câte 0,5% pe an.

Numai că reintrarea statului în economie se petrece şi pe alte căi şi cu alte motivaţii decât unificarea economică a Europei. Guvernul polonez a anunţat recent că vrea să păstreze controlul asupra marilor companii rămase în portofoliul său şi că nu va mai derula nicio vânzare importantă de active. Alegerile anticipate din Slovenia, ţară grav afectată de criza bancară, au fost câştigate în iulie de un partid nou-nouţ al cărui şef a anunţat că se opune vânzării activelor importante ale statului şi că opreşte procesele de privatizare începute de guvernul trecut. Atât Ungaria, cât şi Polonia au naţionalizat parţial fondurile de pensii private, spre a-şi reduce datoria publică, iar guvernul Viktor Orban a început să-şi aplice programul de readucere în proprietatea statului ungar a companiilor din energie, utilităţi publice şi a băncilor, majoritatea privatizate cu investitori străini.

Naţionalismul economic, protecţionismul şi pragmatismul fiscal primează în aceste cazuri, iar dacă ele şi încep să dea roade (economia ungară a avut în T2 cel mai bun trimestru în opt ani), etatismul asumat are toate şansele să nu mai fie condamnat sau să fie doar dojenit de formă de către CE sau FMI, atâta vreme cât cel mai urgent pariu pentru Europa este obţinerea pe orice cale a creşterii PIB, într-un moment când conflictul din Ucraina şi sancţiunile contra Rusiei au început deja să ameninţe UE cu o nouă recesiune. În analizele folosite de pieţele financiare, nu numai democraţia şi statul de drept, dar nici măcar reformele structurale nu mai par să conteze aşa de tare.

Indiferent că e vorba de Turcia autocratului Erdogan, de Grecia, campioana şomajului european, sau de Bulgaria cu criza ei bancară, evaluările din ultimele luni ale agenţiilor de rating s-au uitat strict la stabilitatea sau la instabilitatea politică, adică la capacitatea guvernelor de a ţine în frâu economia şi de a-şi aplica politicile dorite. N-am enumerat toate acestea în chip de lecţie de urmat pentru România, unde oricum toate partidele abia aşteaptă ocazia să scuture chingile FMI, ci spre a clarifica momentul economic şi politic unde se află Europa. Încolo, fiecare trage concluziile pe care le doreşte.