Capra calca piatra, piatra crapa-n doua. Politicienii profita de popularitatea populismului. Prima expresie se preda in scoala primara, la exercitiile de dictie. A doua s-ar cuveni recitata la inceputul pricarei sedinte parlamentare, la exercitiile de politicianism. In urma cu doar cateva saptamani, semnalam aparitia unei conjuncturi favorabile, care sa permita modificarea Legii Electorale, in sensul introducerii votului uninominal la Senat. Urmand rationamente diferite, dar facand aceleasi calcule politice, dusmani declarati precum cei de la PD si PSD ajunsesera sa sustina, practic pe o singura voce, o masura capabila sa reimprospateze peisajul politic romanesc. PNL se afla si el pe undeva, prin apropiere. Astrele pareau sa ne zambeasca.

Minunea n-a tinut decat cateva zile. Saptamana trecuta, aceeasi lideri ai PSD si PD au decis, nu se stie cum, nu se stie de ce, sa pluseze. De la votul uninominal s-a ajuns, tam-nisam, la parlamentul unicameral. In aceeasi logica a prefixului, ne putem trezi azi maine trecand de la tricicleta la trichineloza spiralis. Ca parlamentul este, pentru tot romanul, un soi de ciuca a batailor, o demonstreaza fiecare sondaj de opinie, in care increderea electoratului in institutia parlamentului se plaseaza, constant, in coada clasamentului. In consecinta, orice masura care vizeaza restrangerea sa este intampinata cu chiote de satisfactie. Din moment ce toata lumea este convinsa ca "parlamentarii nu sunt buni de nimic" si ca "ard gazul de pomana pe banii nostri", de ce sa nu oferim poporului satisfactie, renuntand pur si simplu la una dintre cele doua Camere?

Ce-i drept, e drept. La aceasta ora, atributiile Camerei Deputatilor si cele ale Senatului se suprapun intr-un mod deopotriva deranjant si inutil. In mod normal, o asemenea constatare ar trebui sa duca la propuneri de diferentiere a functiilor, a modalitatilor de alegere (vot uninominal la Senat si pe liste la Camera Deputatilor), insotite, eventual, de o decalare a mandatelor (doi-trei ani pentru deputati, patru-sase ani pentru senatori). A solutiona, insa, problema suprapunerii atributiilor prin inlaturarea brutala a uneia dintre Camere (care?) echivaleaza cu rezolvarea unei dureri de masele prin taierea capului.

O simpla privire pe harta lumii ne arata ca parlamentul unicameral reprezinta o formula preferata indeobste in Africa si Asia. Daca am da curs unei asemenea propuneri ne-am afla, fara indoiala, intr-un club "select": China (pardon, Republica Populara Chineza), Burundi, Sri Lanka, Singapore, etc. In Europa exemplele sunt rarisime si explicabile prin conjuncturi mai degraba nefavorabile istoric - Grecia (Vouli ton Ellinon) Portugalia (Adunarea Republicii) si Croatia (Sabor), plus Serbia si Muntenegru sau prin exceptionalismul nordic – Danemarca (Folketing) si Finlanda (Eduskunta). N-avem – sau n-ar trebui sa avem – a ne regasi in nici unul dintre exemplele mai sus mentionate, dupa cum n-avem a ne regasi in experienta Israelului (Knesset-ul) sau cea a Turciei (Büyük Millet Meclisi).

Daca e sa formulam lucrurile ceva mai direct, putem spune ca, exceptand cazul entitatilor politice de dimensiuni relativ reduse, cu un grad crescut de omogenitate, optinunea pentru parlamentul unicameral demonstreaza o anumita doza de zgarcenie intelectuala si de pragmatism politic prost inteles – ambele "calitati" cu tendinte evidente de derapaj inspre un sistem totalitar. In Filosofia Dreptului, Hegel explica suficient de limpede, din punct de vedere logic, necesitatea existentei celor doua camere in sistemul legislativ. Daca esenta politicului, spune el, consta in "negociere", aceasta negociere presupune, automat, doi termeni. E mai mult decat un simplu "check-and-balance". E insasi modalitatea de obiectivizare a ideii de politic. Un contra-argument frecvent intalnit este acela conform caruia camera superioara isi afla rostul doar in cazul federatiilor, caz in care senatorii reprezinta statele/regiunile. Nimic mai fals. Chiar si in Statele Unite, senatorii reprezinta –sau macar ar trebui sa reprezinte - ceva mai mult: brutal spus, controlul elitelor asupra maselor.

De masse nu ducem lipsa. Cu elitele, insa, dupa cincizeci de ani de comunism, stam mai prost. Culmea ar fi ca acum, cand ne aflam pe punctul de a ne pune pe picioare, nu doar din punct de vedere economic, ci si politic, sa cedam tentatiilor populiste, oferind satisfactii inutile unei nemultumiri amorfe. De la un Mircea Geoana, disperat sa controleze prin orice fel de mascari agenda publica, n-aveam mari asteptari. De la liderul unui partid popular aflat, mai degraba din intamplare, pe cai mari, da. Distanta dintre "populari" si "populism" e ingijorator de mica si poate fi strabatuta cat ai zice "parlament unicameral".

Heraclit, pare-mi-se, zicea ca lucururile "isi fac rautati" unele altora, incercand sa se scoata, reciproc, din existenta. In Romania de azi, s-ar zice, prefixele si sufixele isi fac rautati unele altora. Prin urmare (pentru a incheia ciclic, ca in romanele lui Rebreanu) nici o sansa de a ne bucura prea curand precum Bucuroaia de bucuria lui Bucur cand Bucur s-a intors, bucuros, din Bucuresti.