Uitaţi de „peak oil“, uitaţi de barilul la peste 100 de dolari, uitaţi de preţurile nesigure ale benzinei, care ba urmăresc, ba nu urmăresc tendinţele preţului ţiţeiului. Notaţi-vă în schimb data de 18 ianuarie 2016, când a apărut preţul negativ al petrolului.

Presa internaţională a salutat premiera cu entuziasm, de la „Fraţii Koch inventează preţurile negative la petrol!“ la „Petrolul din North Dakota nu mai valorează nimic!“. Despre ce este vorba? Flint Hill Resources, rafinăria fraţilor miliardari Charles şi David Koch, a anunţat că va plăti minus 50 de cenţi pe barilul de petrol North Dakota, o varietate cu conţinut ridicat de sulf. Preţul a ajuns la acest nivel de la 13,5 dolari/baril cu un an în urmă şi de la 47,6 dolari/baril în ianuarie 2014.

La câteva ore de la postarea preţului negativ pe site, Flint Hill a anunţat că a fost o greşeală şi că nu, producătorii de petrol nu trebuie să plătească 50 de cenţi pentru petrolul pe care îl vând, ci că vor primi 1,50 de dolari pentru un baril. Ceea ce, sincer, cred că e mai enervant decât un preţ negativ, care are, trebuie să spunem, farmecul său; aşa, un dolar şi jumătate mi se pare chiar o sumă rizibilă pentru o lume ameninţată. Vă reamintesc, de „peak oil“, de epuizarea rezervelor şi de spectrul barilului la 500 de dolari (este estimarea unui oficial al OPEC emisă cu ceva vreme în urmă, într-o perioadă pe care am denumit-o atunci „campionatul mondial de aruncări cu preţul ţiţeiului“ - veţi fi intuind la ce mă refer).

Trebuie să spun, pentru buna informare a publicului,  că preţuri negative la hidrocarburi au mai fost - la un moment dat, anul trecut, propanul dădea cu minus prin Canada, iar rafinorii au plătit câteodată pentru a scăpa de stocuri de produse greu vandabile; dar acestea au fost cazuri de produse finite şi nu de materie primă. Preţul negativ al petrolului, sau cel de numai un dolar şi jumătate, este reflecţia perfectă a vremurilor tulburi pe care le trăim: avem analişti economici mai mulţi ca niciodată, dar nimeni nu poate emite o previziune care să se şi întâmple, avem creşteri economice, dar lumea, nu numai la noi ci şi aiurea în lume, sărăceşte, avem indicatori şi rezultate şi pieţe şi tranzacţii, dar totul pare a se petrece nu la noi, ci în camera vecinilor, iar noi auzim doar gălăgia. .

Avem voci care prevestesc periodic criza cea mare care va să vină, de parcă cea precedentă s-ar fi încheiat; nu, nu s-a încheiat, ci a fost doar cosmetizată şi aruncată, asemeni pisicii, în curţile vecinilor.

Dincolo de astfel de versuri albe, să privim totuşi spre un indicator din lumea reală, pe care tot îl invoc, din când în când: este vorba de Baltic Dry Index, indice emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, care ia în calcul peste 20 de rute comerciale şi reflectă evoluţia costurilor de transport din industria navală a materiilor prime – minereu de fier, oţel, ciment, cărbune. Analiştii care îl folosesc şi îl citează spun că tranzacţiile cu materii prime, reflectate în evoluţia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul viitor al economiei mondiale – creşte înaintea şi în timpul perioadelor faste şi scade înaintea şi în perioadele de criză. Cel mai recent l-am invocat în aprilie anul trecut, când a ajuns la interesanta valoare, oarecum emblematică, 666, de la aproape 12.000 de puncte în 2008. La finele săptămânii trecute Baltic Dry a ajuns la cea mai mică valoare înregistrată vreodată, de 369 de puncte, după ce în august anul trecut ajunsese la 1.222 de puncte şi de la 2.330 de puncte, care reprezintă „vârful“ din perioada de criză economică, atins în 2013.

Ce spun preţul scăzut al petrolului şi valoarea extrem de scăzută a BDI? Păi ceea ce spun şi preţurile în derută ale mărfurilor, şi temerile legate de evoluţia economiei în China, şi pieţele care cad, şi avertismentele domnului Soros. Lachian Gunn, profesor universitar australian, a scris o lucrare, susţinută matematic şi economiceşte, cum că, cu cât dovezile sunt mai multe, cu atât probabilitatea ca ele să prezinte realitatea sunt mai puţine. Lumea a intuit aceasta - poliţiştii, de exemplu, ştiu că dacă mai mulţi martori la un eveniment îţi spun exact aceeaşi poveste, atunci lucrurile nu s-au întâmplat deloc aşa. Aşa că toate cele enumerate, şi care spun toate aceeaşi poveste, a crizei care va veni, greşesc.

Sau poate nu. 

„Nud coborând scările“ a lui Marcel Duchamp, o pictură la fel de limpede ca textul de mai sus.