Oi fi eu mai altfel, dar mie mi se parea ca inclusiv filmele istorice, cu daci viteji sau cu domnitori viteji sau cu haiduci viteji, sau filmele cu tarani de dinainte, in timpul si dupa 1907 (nu ca ar fi mari diferente) sau orice alta productie cinematografica din Romania au fost marcate de cenusiul blocurilor. Daca asta nu se intampla vizual, atunci aparea in plan spiritual; regaseam cenusiul in ziduri de cetate, in pereti coscoviti de bordei sau in mentalitati de personaje, fie ele purtatoare de coroana sau de sapca proletara.

Si, spunand acestea, nu vreau sa stirbesc nicio centima din meritul artistic al cuiva: am vazut filme bune, si inainte si dupa 1989, din care mi-au ramas intiparite in minte replici si scene si idei. Chestia cu cenusiul era asa, o perdea prin care priveam lumea si prin care eram priviti, ca "ploaia" care apare pe pelicula uzata a filmelor alb-negru; nu disparea si nu putea fi evitata. Cenusiul acela nu estompa imaginea, dar nici nu o imbunatatea; din contra, elimina detaliile care puteau lamuri privitorul pe de-a intregul. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va daca ati depasit simpla poveste in cazul a doua filme mai vechi, "Hotii de biciclete" a lui Vittorio de Sica si "Balada soldatului" a lui Grigori Ciuhrai, si ati ajuns la sufletul italianului sau al rusului.

Nu am vazut inca filmul si s-ar putea sa gresesc, desi eu cred ca nu o fac: Cristian Mungiu a spart o bariera culturala. O bariera care a fost subrezita initial de reusitele regizorilor Cristi Puiu cu "Moartea domnului Lazarescu" si Corneliu Porumboiu cu "A fost sau n-a fost?" si cea a actritei Dorotheea Petre in "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Prin ce au fisurat cei pomeniti in 2005 si anul trecut, au razbit Mungiu si Cristian Nemescu. Iar rezultatul este ca lumea a inceput sa ne priceapa, sa inteleaga de ce sunt romanii prosti cand ar trebui sa fie destepti, destepti cand ar trebui sa fie cuminti, cuminti cand ar trebui sa fie patimasi si patimasi cand ar trebui sa stea acasa. O paranteza: nu cred ca romanii, luati individual, difera de ceilalti cetateni ai Europei sau, de ce nu, ai planetei, luati la gramada, in schimb romanul sufera un soi de mutatie ce genereaza rezultatele insirate mai sus.

N-am vazut sau citit pe nimeni si niciunde care sa evidentieze acest lucru, dar cred ca asa s-a intamplat. E si firesc ca generatia celor de 40 de ani sa reuseasca acest lucru, s-au nascut in vremurile trecute, dar s-au format si maturizat dupa 1989, facand astfel jonctiunea intre doua sisteme incompatibile.

Aici pun o a doua paranteza: colegii mei de la Ziarul Financiar au publicat o analiza asupra modului in care generatia "decreteilor", baby-boom-erii Romaniei, influenteaza economic, cultural si demografic. Sunt in mare parte de acord cu concluziile lor, dar nu pot sa nu constat, cu tristete, faptul ca a trebuit sa se nasca o generatie dubla pentru ca societatea sa capete niste varfuri umane autentice, fie ele in cultura sau afaceri. Si tot cu tristete trebuie sa spun ca, daca as avea putere si as vrea sa raman in istorie ca un conducator deosebit al unei natii si as mai deveni constient de puterea din spatele unei generatii puternice si mi-ar pasa de viitorul acestei natii, atunci as face tot ce e omeneste posibil pentru un permanent baby-boom. Cu cele mai bune rezultate in economie, cultura si indicatori sociali.

As lega tot ce am scris pana aici de rezultatele Barometrului Cultural pe anul 2006 prezentat de Ministerul Culturii si Cultelor: 15% dintre romani nu au nicio carte in casa si doar 6% au peste 500 de carti, 8,5% nu au putut numi niciun autor de literatura roman si 37% nici unul strain, peste 76% dintre romani nu au mers niciodata la teatru si peste 74% nu au pasit intr-un cinematograf. Televizorul asigura informarea si distractia familiilor. 35% dintre romani pot fi socotiti ignoranti, iar 18% sunt ceea ce se cheama niste persoane culte. Calculatorul a inceput sa insemne ceva in infrastructura culturala.

Am insirat toate cifrele fara patima, acolo e numai o realitate pe care nici macar nu ma incumet sa o deslusesc; nu pot condamna un om ocupat cu supravietuirea pentru faptul ca nu are carti in casa si ca asculta un anume gen de muzica si nu merge la teatru.

Dar mi-ar placea sa stiu ca un roman cheltuie sau ar putea sa cheltuie mai mult de cinci dolari pe luna pentru cultura.

Pentru comparatie, un american cheltuie lunar, numai pentru carti, zece dolari. E adevarat insa ca nici ei nu stau prea bine in anumite privinte, valoarea anuala a pietei cartilor, 35 de miliarde de dolari, fiind egala cu cea a pietei de marijuana.

Macar cenusiul nu este comparabil cu marijuana.