Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuşi ditamai ministrul şi era legitimat, pe când doamna în cauză nu. "Cuuum, nu ştiţi?!", a replicat paznicul, "e doamna de la Mediafax!".

Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-şi mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă şi astăzi, la fel de serioasă, de minister şi se bucură de acelaşi respect din partea tuturor.

Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenţiei de ştiri Mediafax, care a împlinit două decenii de existenţă; am povestit-o pentru că aş vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat şi de faptul că o importantă etapă din viaţa mea de jurnalist a aparţinut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase şi interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat şi alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

Începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, în drum spre redacţie, cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, şi realizam că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă.

Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere şi o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanţă de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puţin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul "degeaba" include fie lipsa de reacţie din partea autorităţilor, fie imobilismul societăţii. Voi reveni la asta.

Tabloul care însoţeşte acest text este "De sterrennacht", "Noaptea înstelată" a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aş fi fost pictor, aşa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aş fi fost muzician.

Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alţii spun că este opera unui ins cu minţile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.

Eu spun că la Van Gogh lumea are un înţeles şi o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura şi oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el şi-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească şi ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societăţii româneşti, timp de 20 de ani, şi le urez să continue la nesfârşit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăieşte presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul ştirii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inşi infatuaţi îşi imaginează că răcnetele şi abordarea ipocrită pot ţine loc de informaţie şi analiză.

Nu ţin.

Şi nu vor ţine; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii îşi vor aminti ce înseamnă profesionalism şi temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.