Un articol excelent semnat de marele critic de film Erik Lundegaard. O intrebare eterna: de ce mai ascultam de critici, oricum nu se potrivesc cu gustul publicului? Un raspuns misto al omului nostru: eu scriu pentru ca-mi place, fac si bani si nu o fac pentru dvs., cititorii.

Cred ca principala lectie care trebuie predata in scoli generale, licee etc. ar fi: nimeni nu lucreaza pentru tine. Stiu, demagogia favorita a criticului (de film, literatura, TV, muzica) sau a analistului (un fel de critic decazut) este aceea de a spune ca face ce face pentru public. Nu-i credeti. Aceasta ar fi prima diferentiere intre criticii buni si cei mediocri sau rau-intentionati (intre, sa zicem, criticul pur-sange Nicolae Manolescu si profetul Gabriel Liiceanu). Te trezesti vrand-nevrand ca vorbesc in numele tau, al "publicului". Un critic bun este cel care are atitudinea Lundegaard. Cand ai de emis o opinie, ti-o asumi. Cand spui ca, de fapt, incerci sa deschizi ochii publicului, arunci totul in carca publicului cel ignorant care trebuie si el sa inteleaga cate ceva din situatia complexa accesibila doar tie. 

In Romania inca se face abuz de acest truc populist. Criticul ca individ cu opinii ferme, argumentate si responsabile se afla inca in minoritate. Criticii literari viseaza sa-si imprastie stiinta prin manuale scolare sau istorii ale literaturii, criticii de film sunt inca timorati de simpla idee ca ar putea supara grav pe cineva cu ideile lor, criticii de muzica aproape nu exista. La asta contribuie si presiunea masinariilor de marketing ale marilor companii producatoare de entertainment. Peste tot in lume au inceput sa fie ocoliti criticii incomozi. La proiectiile unor filme in avanpremiera sunt chemati doar cei care scriu "de bine". Li se cere opinia unor nespecialisti cu nume mare. Lundegaard povesteste amuzat cum e citata peste tot opinia lui Larry King despre un film - omul e mult mai comod si extrem de cunoscut. Publicul si criticii se bat cap in cap? Exemplul nou ar fi "Piratii din Caraibe 2", pe care foarte multi specialisti in film l-au declarat o dezamagire. Nu si publicul: filmul are incasari de aproape un miliard. Explicatia e complicata. Nici criticii nu au detestat complet acest film. Numai ca intrebarea specialistului, dupa Lundegaard, e: va dura? Isi va mai aminti cineva de film peste 10 ani? Iar aici nu dau prea multi sanse aventurii lui Depp. Aici ma despart de opiniile criticului. E ca si cum ai intreba un petrecaret: bine, bei mult, dansezi, flirtezi,  te agiti, nu ti-e frica deloc ca maine  vei avea o mahmureala insuportabila? Exista o placere si in mahmureala. Nu ma intereseaza cand citesc o carte noua daca va dura sau nu. E adevarat, le doresc scriitorilor un succes solid, moderat, intins pe multi ani. Dar nu toti au sansa asta. Iar eu (ma ocup de critica literara de ceva ani, de aceea vorbesc aici ca un "insider") nu-mi pot asuma rolul de oracol care prezice nemurirea vreunei carti.

Criticii sunt o specie ciudata: unii sunt artisti, altii sunt niste plicticosi de tip pensionar-pisalog, unii se dau drept purtatori de cuvant ai publicului, altii se considera indivizi cu totul speciali care nu tin cont de parerea maselor. Cert e ca aceasta specie nu va disparea. Numai ca in ultimii 20 de ani s-a tot modificat in functie de un dusman redutabil care incearca sa-l anihileze: marketingul, bugetele imense de publicitate. Un producator nu va intelege niciodata de ce el isi risca banii, de ce se chinuie sa lanseze ceva si sa faca alti bani pentru ca intr-un final sa vina un nene, imbracat saracacios, neavand drept avere decat propriul nume, care sa-i faca praf munca. Criticul poate fi sau nu ascultat de public, industriile de entertainment insa il vor anihilat in orice situatie: e o variabila neplacuta, imprevizibila in toate calculele. 

Pana la urma, observa Erik Lundegaard, criticii si publicul se intalnesc in gusturi - "pentru ca o porcarie ramane o porcarie". Sa zicem ca poti pacali masele, ca vei avea dupa o campanie tare mult public - daca filmul sau muzica sau cartea sunt proaste, poti sa stai in cap si tot nu va iesi. In plus, publicul cauta si el diferenta, cauta argumente - aici intervine criticul cu propria versiune. Nu e important semnul plus sau minus al opiniei, ci forta de convingere a textului. Un text despre un film nu-ti spune, de fapt (asta daca esti consumator inteligent), "du-te" sau "nu te duce", ci "asta e opinia mea". Sunt multi critici pe care ii citesc invers: daca spun de bine, eu stiu ca e de rau si invers.

O sa reiau, drept concluzie, o obsesie deja pe care o am in legatura cu internetul. Toata lumea face acum ochii mari vazand ce megabusiness se ridica sub ochii nostri. Dar ziarele, revistele nu pierd teren pentru ca sunt de celuloza. Ci mai ales pentru ca spiritul critic dur a migrat pe net. Acolo poti sa-ti dai cu parerea (sau cu oistea in gard, dupa caz) pana nu mai poti. Este o libertate a criticii greu de gasit in alte medii. Cine zice ca un critic nu e comercial nu stie ce vorbeste. Toata lumea vrea sa vada pareri, opinii, dar intr-o forma libera. Din pacate, netul nu asigura si coerenta: de aceea este bine sa mai plecam urechea si la ce spun bunii si traditionalii critici precum Erik Lundegaard. Adevarul e la ei. Stiu, e enervant.