Am transpus în alţi termeni o parte, zic eu importantă, dar ignorată de către public şi de către justiţie, din dosarul Rompetrol, care a dus în puşcărie, săptămâna trecută, 11 inculpaţi. Naţiunea a răsuflat uşurată, circul a făcut ca firmitura de pâine să pară mai mare, mai crocantă şi mai dulce. Dar, dincolo de circ, mai sunt nişte întrebări.

Fondul problemei, în partea de dosar care se ocupă de creanţa libiană, este vânzarea participaţiei României la dezvoltarea şi exploatarea zăcământului Murzuk, cu rezerve de 2 miliarde de barili (Petrom are rezerve de circa un miliard de barili). Afacerea a început înainte de 1989, când Rompetrol şi România erau o forţă în industria petrolieră mondială. Deoarece au considerat că nu pot asigura 500 de milioane de dolari pentru dezvoltarea zăcământului, autorităţile române au decis, în 1993, să renunţe la participaţia Rompetrol, care a fost cedată, pentru circa 27 de milioane de dolari, la care se adăugau compensaţii de 85 de milioane de dolari (adică suma în dispută din dosar).

O afacere de sute de miliarde de dolari a fost aruncată de cabinetul Văcăroiu la coş cu o hotărâre de guvern cu numai 136 de cuvinte; de ce? Scuza cu asigurarea fondurilor nu mi se pare a sta în picioare, o afacere în petrol a găsit şi va găsi oricând finanţare, indiferent de cine este implicat, de parteneri, de situaţia politică, economică sau de orice altceva; în acelaşi timp, cele 500 de milioane de dolari erau o sumă care trebuia asigurată într-o perioadă îndelungată de timp, nu odată.

Răspunde cineva pentru această decizie? Ce etichetă i se poate pune? Cel puţin unul dintre miniştrii care au semnat HG 157/1993 a fost chemat la Parchet, dar în calitate de martor. O fi de ajuns? Care este definiţia pentru „subminarea economiei naţionale“?

În 1994 Rompetrol, privatizată prin MEBO, construia, conform unei ştiri din presa vremii, 26 de sonde în Libia,

într-un contract cu valoare de 40 de milioane de dolari, exporta echipament petrolier în Rusia de 50 de milioane de dolari şi prognoza vânzări de aproape 100 de milioane de dolari în anul următor. Capacitate de a continua contractul pare că ar fi avut; dar între timp se privatizase, prin MEBO. Paradoxal, Patriciu spunea că a preluat Rompetrol, în 1998, cu o cifră de afaceri de 6,6 milioane de dolari şi cu pierderi de 1,5 milioane de dolari.

Vorbim astăzi despre dezindustrializare de parcă ar fi un soi de fenomen natural inevitabil, ca încălzirea globală. Ciudat, puţini par a se simţi răspunzători pentru decizii de stat, luate de guverne şi de autorităţile îndreptăţite, pentru căpuşarea companiilor şi pentru aducerea lor în mod voit în faliment. Că pe urmă vin nişte personaje şi taie utilaje şi le fac fier vechi, nici nu mai are prea mare importanţă; rădăcina răului este în altă parte.

De aceea zic, dacă tot a început curăţatul haznalei, să râcâim şi ungherele: decizia politică, cumetriile, năşelile, imobilismul, prostia, răutatea, lăcomia. Câţi slujbaşi la stat ar trebui să-i însoţească pe afaceriştii intraţi în puşcării, slujbaşi la stat care au îngăduit, au văzut, au profitat dar nu au acţionat? Motivul? Multe-multe miliarde de euro. Miliarde din devalizarea băncilor, din căpuşarea combinatelor, din contrabanda cu produse petroliere, ţigări şi alcool, toate Jimboliile, Ţigaretele şi toate tunurile ultimilor 25 de ani. 

Ilustrez cu Hieronymus Bosch, „Magicianul şi hoţul de buzunare“; la mijloc, între cei doi, e poporul, concentrat, desigur, în direcţia greşită.