Când simt că a venit vremea, ei fac tot posibilul să ajungă în această situaţie astfel încât să fie rugaţi să plece pentru a-şi lua un pachet compensatoriu de „nerefuzat”, poate mai bun decât cel negociat la începutul mandatului.

Nu are sens din punct de vedere financiar să-ţi duci mandatul până la capăt şi să-ţi iei salariul lunar când poţi pleca mai repede cu toţi banii până la finalul mandatului şi poate şi mai mult.

Multinaţionalele preferă să ţină disputele cu directorii de top între patru pereţi şi evită, sub toate formele, ca scandalurile să fie făcute publice. Nu dă bine la imaginea companiei şi creează precedente. Aşa că preferă să încheie amiabil orice dispută cu un şef, chiar dacă ar putea să aibă dreptate sau costul final să fie mai mare. Peste tot în lume este la fel.

Să nu fim ipocriţi: şefii fac totul astfel încât să fie daţi afară în modalitatea de şef, nu de angajat. Dacă ajung şi să se certe prin tribunal cu angajatorul, este varianta ideală pentru că, la final, dacă şi-au negociat bine contractul de angajare, pot să câştige chiar mai mult.

Fiecare dintre voi cunoaşte cazuri în care directorii de top au plecat din companii în acest mod din motive personale sau pentru a fructifica alte oportunităţi care au apărut între timp.

Varianta ideală pentru cei din „C class” este de a fi recrutaţi dintr-o altă companie pentru că atunci au posibilitatea de a-şi negocia pachetul de angajare, beneficiile şi „paraşuta” de plecare, capitol la care toată lumea este foarte atentă şi negociază la sânge.

Când eşti adus ca un star să ocupi o poziţie de management, compania lasă de la ea în privinţa discuţiei pe pachetul salarial şi de plecare, dacă acesta se încadrează în parametrii generali stabiliţi „de la centru”.

Varianta de a fi promovat din interiorul companiei pentru o poziţie de top este bună, dar cu posibilităţi mai reduse de negociere a pachetului salarial şi de plecare. În această variantă, eşti chemat la HR şi ţi se înmânează hârtia în care sunt scrise noile cifre. Practic nu există o negociere pentru că nimeni nu ar vrea să rateze noul job. Mai mult ca sigur, nici nu te primesc cu avocatul pentru a discuta pe marginea contractului propus.

Pentru mulţi directori sau pentru cei care aspiră la această poziţie, dilema vieţii lor profesionale este dacă rămân în companie pentru a aştepta să fie promovaţi sau dacă acceptă pe parcursul anilor ofertele primite pentru a intra în circuitul de head-hunting.

„Vânătorii de capete” vor împinge întotdeauna în faţă pe cei care sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai uşor, pe cei care au mai făcut acest lucru, pentru că este mult mai uşor de discutat cu ei şi cu firmele care vor să-i angajeze.

Pentru poziţiile de top, o parte din multinaţionale preferă să apeleze la un proces de recrutare în piaţă, pentru că oamenii de la HR nu riscă prea mult în acest fel.

Dacă ar promova pe cineva intern, iar acesta ar eşua, vina s-ar transfera către cei care l-au promovat şi susţinut.

Aşa că multinaţionalele preferă să plătească un „fee” de recrutare pentru un outsider pentru că îşi reduce riscul. Nu multinaţionala, ci oamenii implicaţi în acest proces.

Dacă persoana are şi un MBA în spate, un track-record la o altă companie, este candidatul ideal pentru a fi recrutat, pentru a fi vândut cu un preţ mai mare. Aproape niciodată un candidat intern nu va obţine un pachet financiar mai bun decât cel care este adus din altă parte.

Sfatul head-hunterilor este să vă mişcaţi, să fiţi disponibili pentru a vă muta la o altă companie, chiar dacă vă este greu să lăsaţi în spate echipele pe care le-aţi construit, un brand poate mai puternic, o organizaţie mai bună.

Pentru viitorul vostru financiar este mai bine să plecaţi, să găsiţi un alt job o dată la 4-5 ani.

Mi-a rămas în minte declaraţia unui head-hunter care spunea că el are nevoie pe lista lui de recrutare şi de plasare de oameni pragmatici, care nu se uită în spate la ce lasă, ci dimpotrivă, se uită la ce vor câştiga, în primul rând ei şi head-hunterul. Un candidat ideal este cel care poate fi plasat/vândut de 5-6 ori pe parcursul carierei lui profesionale.

Dacă acesta îşi forţează singur plecarea, fără scandal şi fără dezastre în urmă, pierderi şi procese prin tribunale, câştigul obţinut, golden parachute, poate fi chiar mai mare.

Şi toată lumea este mulţumită: compania/multinaţionala plăteşte.

Lumea executivilor – C class – este judecată şi preţuită altfel decât cea a angajaţilor.