L-am sorbit pana la ultima imagine. Pentru ca e o clasica poveste in care se spun atat de multe prin vorbe putine sau prin locuri comune. Nu mi-au fost zgariate timpanele sau retinele nici macar cu o singura pretentie megalomanica a regizorului. Totul este modest, perfect, sclipitor.

Unul dintre cele mai frumoase momente din film: realizatorul emisiunii despre Revolutie ii ia cu masina (un Mercedes vechi care trozneste din toate incheieturile) pe invitati. La un moment dat Virgil Jderescu, vedeta televiziunii locale (un amestec de Tuca si Paunescu absolut delicios), sta langa domnul Piscoci, un batranel simpatic de meserie Mos Craciun (sau Gerila, dupa caz) si discuta despre nimic. Piscoci conchide: "S-a dus dracu’ si anotimpurili astea".

Imi place acest dialog pentru ca scoate la lumina umanitatea incredibila a locului comun. Limbajul de lemn intim este unul dintre marele mistere ale comunicarii. Este momentul acela in care oamenii se apropie neconflictual, in care se ataseaza prin formule standard. In film, urmeaza marea confruntare: talk-show-ul, si el plin de locuri comune, dar cu specific romanesc si generatoare de conflict. In studio se afla moderatorul cu aer de mare luptator care se face mic la cea mai mica amenintare, profesorul betiv care a facut impreuna cu trei colegi "revolutia de la Vaslui" si pensionarul indiferent, amuzant, anti-erou. Intra in discutie directa cu invitatii prototipul gospodinei nervoase, securistul afacerist-moralist care le stie pe toate si te ingroapa in procese daca zici ceva, chinezul "obiectiv" si mama unui soldat mort la revolutie care ii invita sa lase vorba si sa priveasca ce frumos ninge afara. Limbajul de lemn, limbajul cliseizat, este pe nedrept taxat, automat, negativ. Trebuie sa nuantam. Cliseul poate fi cea mai dura arma anti-omenire, dar si cel mai sigur mod de a securiza un spatiu. Cliseele ucid in regimurile totalitare. Imediat se sorteaza lasii, lingaii, bunii utilizatori de poncife care taxeaza tot in functie de cateva fraze standard. In acest caz, cliseul te inregimenteaza, cliseul inseamna compromis.

Nu sunt insa de acord cu discursul revolutionar anti-burghez si anti-cliseu. Pentru ca locul comun este unul dintre cele mai solide elemente ale intimitatii, ale spatiului securizat familial, prietenesc, de grup etc. Insasi revolutia e un cliseu, unul din acelea deranjante. Locul comun e benefic in intimitate. Cu un prieten vechi ce faci altceva decat sa tot repeti dialoguri ritualice care va fac pe amandoi sa va simtiti bine, in siguranta? O relatie solida se construieste pe dulcile clisee. Ma amuza psihologii de prin filme care primesc cupluri aflate in criza si le sfatuiesc sa varieze, sa se surprinda unul pe celalalt. Cred ca, mai curand, cei doi destabilizati ar avea nevoie de un set solid si indestructibil de locuri comune care sa-i lege. Ma amuza iarasi cei care se plang de uzura cuvintelor "te iubesc". Pai, asta e si ideea. Repetitia e ritualica. Ambele parti stiu ca de fapt nu comunica nimic cand spun "te iubesc", dar respecta o forma profunda de legatura spirituala.

Cand locul comun iese din terenul propice al intimitatii, devine periculos. El este asa-numita minciuna din politica. De fapt, e o vraja pentru captatio benevolentiae, o "vrajeala". Locul comun aduce si cele mai rapide avansari intr-o companie - trebuie sa respecti proceduri, sa vorbesti in sintagme pe care sa le recunoasca toata lumea. Normal ar fi sa fie invers. Creativitatea la munca, in public; dulcele loc comun, rezervat doar pentru cei dragi. Linguseala si supunerea sunt doua forme aparent creative - de fapt foarte cliseizate - de flatare; nu au ce cauta in spatiul public, oricat de profitabile ar fi. Sunt indecente cand ies din intimitate. Ele sunt bune pentru rasfatat parinti, copii, prieteni dragi. Cine sunt sefii ca sa merite ce e mai bun din noi? Glumesc si nu prea.

Revenim la "A fost sau n-a fost". Revolutia nu e subiectul acestui film, evident. Mie chiar imi place orasul ala nenumit pe care toti il recunoastem drept Vaslui. Nu am fost niciodata acolo. Dar Vasluiul lui Porumboiu pare un loc linistit in care oamenii vorbesc despre anotimpuri, se uita la televiziunea lor locala si imprumuta bani de la chinezi. Nu e asa de rau cum pare.

Diferenta dintre un oras de provincie si o metropola este tocmai manevrarea locului comun. Provincialii folosesc doar formule inofensive pentru apropiere. Metropolitanii, din dorinta de de-cliseizare si originalitate, iti pot deversa in cinci minute cele mai intime si "creative" dintre confesiuni.

Cea mai buna solutie: sa te pastrezi provincial in metropola? Nu-i asa ca am un ritm al inferentei destul de nebulos? Asta e, s-au dus dracului si anotimpurile...