...sunt doar câteva dintre afirmaţiile pe care încă le fac mulţi dintre liderii timpurilor în care trăim, dar, este adevărat, se întâmplă din ce în ce mai rar. Ce stă oare în spatele acestor declaraţii? Ce aude cel care le primeşte? Ce se simte inspirat să facă? Desigur, cel care le face are tot dreptul: e nervos! Dar cei conduşi astfel devin mai performanţi?

Dacă le vorbeşti acestor lideri despre empatie, îi buşeşte râsul şi spun că asta e ceva patetic, îşi încrucişează braţele la piept şi ridică din sprânceană. Dacă le spui că trebuie să aibă grijă de oameni, spun că nu suntem la pensiune. Dacă le vorbeşti despre emoţii, spun că atunci când ai o treabă de făcut nu e nimic despre emoţii, pui mâna şi faci. Am avut marea satisfacţie să interacţionez în ultima vreme cu oameni complet îndepărtaţi de gânduri care i-ar putea determina să facă astfel de afirmaţii. Intrigată de bine, am căutat să găsesc împreună cu ei unghiurile din care ne putem sprijini pe aceste cuvinte care sunt soft doar aparent şi am măsurat cât impact au ele în conducerea performantă a oamenilor. Prima lor reacţie a fost că nu se pot conduce oamenii dacă nu te poţi pune în pielea lor.

De ce m-aş urma eu pe mine însumi dacă aş fi liderul meu? Ce trebuie să ştiu eu despre mine ca să scot maximum posibil din mine? M-aş suporta dacă mi-aş fi şef? Sunt foarte puţini cei care au curajul să răspundă acestor întrebări, dar când o fac se cheamă empatie. Nu există un răspuns bun la aceste întrebări, ideal este să ajungi să îţi pui întrebările. Empatia nu este despre a fi patetic , sau mai puţin masculin sau cu mai puţină autoritate, este pur şi simplu despre a avea în minte faptul că poţi lua maximum din ce are cineva de dat doar în măsura în care ştii exact ce are de dat acea persoană şi ai curajul să te întrebi de ce ar face-o în relaţia cu tine, dincolo de angajamentul formal oferit de leafă.

Empatia nu este despre a simţi ce simte celălalt judecând cu unităţile tale de măsură, ci cu unităţile celui care simte. Disponibilitatea de a face acest lucru este de fapt un proces, nu o acţiune izolată, iar parcurgerea lui are cel puţin două consecinţe extrem de profitabile, şi de o parte, şi de alta. Mai întâi este vorba despre claritate în relaţia dintre cel condus şi cel care conduce, iar claritatea pune limitele relaţiei şi îmi asigură cadrul în care o interacţiune are loc. Dacă eu cunosc şi înţeleg, pe de o parte, limitele competenţei cuiva şi, pe de altă parte, aspiraţiile acelei persoane, pot afirma că sunt în controlul spaţiului în care interacţionăm, iar ca lider am totdeauna această responsabilitate. Mai multul pe care îl vreau de la acea persoană acum nu poate fi livrat decât din două direcţii: îmbunătăţirea competenţei, şi acesta este un proces raţional, tehnic, sau creşterea nivelului aspiraţiilor, demers care este mult mai complex, emoţional, mai greu de făcut, dar cu impact mult mai mare pe termen lung.

Astfel, prin creşterea conştientă a aspiraţiilor cuiva ajungem la al doilea beneficiu al folosirii empatiei: expansiunea, sau dezvoltarea relaţiei. Nu ajung la performanţă sau la progres în nicio relaţie, de orice natură este aceasta, dacă nu mă folosesc şi de empatie. Nu este deloc un demers uşor şi rapid, iar în dinamica vremurilor în care funcţionăm e legitim să vă întrebaţi dacă e ceva ce ar trebui să facem cu toţi oamenii cu care interacţionăm. De cât timp am avea nevoie ca să facem asta cu toţi cei cu care interacţionăm? Ne putem pune zilnic în papucii a zeci sau sute sau mii de oameni? Paradoxul este că doar aparent consum mai mult timp punându-mă în papucii celuilalt, de fapt consum exact la fel de mult timp ca atunci când mă enervez că celălalt este incompetent.

Aşadar, măsura în care suntem dispuşi să ne enervăm arată măsura în care putem fi capabili să câtigăm timp şi calitate folosindu-ne de empatie. Empatia este asemeni unui sport până la urmă, oferă numai beneficii dacă îi dau şansa să o practic. Cui îi este uşor să meargă zilnic să facă sport? Doar celui care a încercat şi a continuat pentru că vede beneficiile. Rareori am auzit însă pe cineva să spună că în sfârşit este fericit că, după ce a făcut câţiva ani sport, nu mai face şi e tare bine. Empatia e un sport al minţii, la fel ca cititul şi doar cei care îl practică îi simt beneficiile.

Este un dar sau un talent doar în măsura în care pasiunea pentru sport sau pentru citit este un talent, altfel este o deprindere care, pentru a produce performanţă, are nevoie de antrenament şi practică, este concluzia la care au ajuns majoritatea persoanelor care se consideră de succes în conducerea oamenilor, iar performanţa lor susţine aceste concluzii. Odată ce i-ai prins gustul, empatia este o unealtă fără de care nu te mai poţi descurca.

Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics Romania