În 1945, după capitulare, Japonia a intrat sub administraţie americană, iar schimbările pe care le-au adus ofiţerii generalului Mac Arthur au atins multe zone din societatea niponă. Inclusiv sărutul în cinematograf. Cinematograful japonez era în acel moment mai preocupat de samurai, săbii şi lupte cât mai artistice, iar amorul, fie el exprimat doar prin sărut, nu cadra cu spiritul războinicilor.

Americanii, în schimb, aveau ceva experienţă în domeniu, spune criticul care a scris istorioara, pentru că, unu, scenele cu săruturi erau gustate de public şi doi, maeştrii de la Hollywood aveau de furcă serios cu cenzorii guvernamentali. În Japonia, deh, ţară ocupată, lucrurile au mers mai simplu: cineaştilor japonezi li s-a ordonat să includă episoade de pupături în filme. Iar japonezii s-au conformat, chiar dacă fără chef. Aşa au apărut, între două scene de luptă, săruturi, care se potriveau în acţiune ca nuca în perete. Dar modernizarea şi occidentalizarea societăţii japoneze au triumfat, nu-i aşa? Iar aghiotanţii generalului, specialişti, evident, în pupături au instruit, indirect, gheişele cum e cu occidentalii.

Trecând la lucruri serioase, aş vrea să remarc un adevăr simplu: societatea românească abundă de analişti, explicători, specialişti sau cum vreţi să le spunem. Problema este că sunt prea puţini inşi care să pună osul la treabă şi chiar mai puţini inşi care să ştie că creeze un mediu favorabil şi prietenos cu cei care pun osul la treabă. Un exemplu concret, pe scurt: dacă veţi analiza componentele exporturilor româneşti din ultimii ani, veţi vedea că şantierele navale şi construcţia de nave au crescut în mod constant, fără să ţină cont de criză, şi au ajuns să reprezinte câteva procente bune din vânzările la extern, în aceeaşi zonă cu exporturile de automobile sau cabluri electrice sau produse petroliere.

Dar dacă studiem strategia de export a României, aflată într-un soi de proiect pe site-ul Ministerului Economiei, vom vedea că oamenii de acolo au explicat frumos, pe 175 de pagini, ce, cum, de ce, ce va fi, dar nu iau domeniul mai deloc în calcul; apar, în schimb, de sprijinit, artizanatul, mierea de albine şi telemeaua de oaie. Foarte bune, nimic de zis, dar parcă secolul este altul, iar oamenii aceia cu navele poate au şi ei ceva probleme, cu TVA-uri, cu materii prime, cu infrastructura sau cu cine mai ştie ce. Aşa că zic experţilor din minister să coboare în lumea reală şi să se pupe mai des, odată între ei, interdepartamental, cum ar veni, şi odată cu economia reală.

Ilustrez textul cu un sărut clasic, care nu mai există în această formă pentru că au intervenit nişte experţi: este un grafitti al artistului rus Dimitri Vrubel, care a existat pe Zidul Berlinului între 1990 şi 2009. Este o reproducere a unei fotografii celebre, sărutul liderilor comunişti Leonid Brejnev şi Erich Honecker, la a 30-a aniversare a RDG. Un memento cât se poate de folositor al modului în care trece gloria. Iar un expert din primăria Berlinului a avut la un moment dat o idee cât se poate de creaţă: ca să conservăm picturile, le dăm jos, cu abur, şi îi rugăm pe desenatori să o mai facă odată, cu vopseluri mai bune. Filozofic privind lucrurile, pictura nu mai este, pur şi simplu, aceeaşi, cam în acelaşi fel în care mierea şi telemeaua nu-s vapoare. Filozofic vorbind, repet.