Se ia o mana de studenti carora li se prezinta doua categorii de bomboane de ciocolata –Hershey’s, probabil cea mai cunoscuta din SUA, la un pret de un cent si trufe Lindt la 15 centi. Trei sferturi din studenti aleg trufele, indiscutabil mai bune la gust. Se reia experimentul cu preturi reduse cu un cent in ambele cazuri, ceea ce face bomboanele Hershey’s gratuite. Dintr-o data, ordinea preferintelor se schimba fundamental si 69% din subiecti prefera Hershey’s.

Acest experiment, derulat de profesorul Dan Ariely de la MIT, este unul dintre argumentele de baza ale lui Chris Anderson pentru ultima sa carte “Free: The Future of a Radical Price”. Anderson, care este editorul-sef al revistei Wired, ofera si alte exemple in favoarea produselor gratis. Pretul unui tranzistor a ajuns de la zece dolari in 1961 la 0,000015 centi, adica ceea ce Anderson numeste “prea ieftin sa mai fie masurat”. Formatii de muzica celebre precum Radiohead si-au lansat gratuit pe internet unele dintre albume, iar alte nume mai putin cunoscute tinerilor, precum grupul britanic Monty Python au cunoscut o a doua tinerete (si o crestere a vanzarilor de dvd-uri platite) dupa ce au decis sa se foloseasca de un bastion al serviciilor gratis, YouTube, unde si-au pus la dispozitie (tot gratis) intreaga arhiva. Cu alte cuvinte, Anderson trece de la un caz particular, al tehnologiilor digitale si incearca sa extrapoleze la orice altceva.

Cel mai la indemana exemplu este cel al media, in legatura cu care Anderson spune ca “informatia vrea sa e libera, asa cum apa curge intotdeauna la vale”. Si are dreptate. La fel cum au dreptate (cu anumite limite) si cei peste 90% dintre cei care au votat saptamana trecuta pe site-ul nostru ca nu ar fi acord sa plateasca pentru informatie. Limitele de care vorbesc pleaca de la faptul ca informatia in general trebuie sa e gratis, dar nu orice informatie. Momentul cand si modul cum iti este prezentata aceasta informatie trebuie sa aiba un pret. Gasiti insa un articol pe larg despre aceasta tema in sectiunea de media a revistei din aceasta saptamana, o discutie legata de anuntul mogulului Rupert Murdoch, care va introduce accesul cu plata la toate siteurile sale, dupa modelul wsj.com. Revin insa la ideea de baza, cea a pretului zero. Imi dau seama ca exact in acest moment scriu intr-un editor online gratis - Google Documents -, prin intermediul unei conexiuni la internet Wi-Fi gratis.

Chiar si asa, nu sunt deloc de acord cand vine vorba de extrapolarea ideei in alte domenii, precum electricitate (costul producerii energiei electrice poate ajunge zero, dar cine plateste investitiile in distributie?) sau industrie farmaceutica (producerea medicamentelor ajunge la un cost neglijabil, dar cine plateste studiile clinice de zeci si sute de milioane de euro?). Este, dupa cum spune un alt scriitor la moda - Malcom Gladwell, intr-un review al cartii lui Anderson, una dintre greselile pe care le fac in general utopistii in general – ei cred ca prin schimbarea mecanismului se schimba intregul sistem. Iar semnele de intrebare pot merge mai departe; si adeptii teoriilor conspiratiei sunt sigur ca ma vor sustine. Google imi ofera gratuit un motor de cautare, e-mail, imi permite sa editez documente online si o groaza de alte servicii fara a-mi cere bani. In schimb, reclamele sale contextualizate inseamna ca este citit ecare mail sau document al meu fara sa ma intrebe.

M-am referit la Google, pentru ca este, probabil, cel mai bun exponent al oportunitatii de afaceri reprezentata de produsele oferite gratis, care odata lansate pe piata atrag o cerere importanta si le permit companiilor sa faca o gramada de bani “pe langa” aceste produse oferite gratis. Observati ca nu am pomenit nimic de ideea de gratis ca artifi ciu (mincinos) de marketing, cum este cazul celor care ofera internet nelimitat* (asteriscul inseamna ca “nelimitatul” este totusi limitat la un consum “rezonabil” de X gigabiti pe luna). Imi vine insa in minte un alt exemplu, ca tot este sezonul concediilor - serviciile all-inclusive. Este, daca vreti, cea mai buna dovada a pericolului reprezentat de faptul ca ideea de produse gratis (in fine, platite in avans, dar percepute ca produse gratis pana la urma) se transforma intr-un consum excesiv. Oare nu tocmai ieftinirea generalizata (reala sau doar perceputa) a produselor a determinat cele mai mari probleme ale zilelor noastre – smogul, incalzirea globala sau obezitatea?