Cu exact zece ani în urmă scriam un text numit „Rolul nevestelor în procesul decizional al investiţiilor“, care marca un subiect asemănător: atunci pierduserăm o investiţie a grupului MAN, care a mers tot în Polonia. Valoarea nu era atât de mare, dar nici neglijabilă, de 40 de milioane de euro, iar la baza deciziei au stat tot ceva nemulţumiri legate de teren, la care s-au adăugat aspecte socio-culturale.

Asta înseamnă, în limbaj de lemn asemănător cu cel de mai sus (...şi-a arătat deschis şi transparent dorinţa...), că nevestele ştebilor nemţi au ajuns la concluzia că la Arad nu aveau unde să se distreze şi nici unde să meargă la cumpărături (ba chiar au întrebat în cât timp se poate ajunge la Budapesta). Şi am scris atunci: „Cred că decizia de a investi în Romania este în relaţie direct proporţională nu numai cu lucruri deja invocate, cum sunt corupţia sau legislaţia în schimbare, ci şi altele, neevidenţiate la mese rotunde pe tema investiţiilor, dar prezente, reale şi în măsură să influenţeze: cantitatea de gunoaie din oraş, volumul decibelilor lansaţi de maşinile oprite la stop, insistenţa cu care te asaltează anumite categorii de cerşetori sau calitatea serviciilor din hoteluri şi restaurante.

Argumente ca introducerea cotei unice de impozitare sau mărimea pieţei sau calificarea forţei de muncă sau micimea salariilor plătite românilor vor mai aduce o perioadă investitori, dar pentru investiţii trebuie mai mult, de exemplu luat în calcul rolul important al nevestelor în luarea deciziei“.

Acesta nu este un exerciţiu stupid de tipul „v-am spus eu!“. Dar faptul că ratăm şi în 2006, şi în 2008, şi în 2016, acestea fiind numai trei dintr-un lung şir de rateuri în atragerea de investiţii străine, arată că unu, nu învăţăm nimic, niciodată, şi că doi, ne lipseşte un ingredient absolut necesar, ambiţia.

România a trăit un prim deceniu postrevoluţionar pentru că s-a complăcut în sărăcie şi minciună, şi a pierdut alţi ani buni din următorul deceniu şi jumătate din imobilism, sărăcie, prostie şi politicianism absurd. Naţia nu a avut în întregul ei ambiţia de a-şi face curăţenie în ogradă şi de a-şi depăşi limitele, preferând să se transforme într-un soi de executant umil al ordinelor altcuiva. Nu vorbesc de ambiţii personale aici, de îndârjirea tinerilor care au învăţat şi au pornit afaceri, a antreprenorilor care au croit afaceri de succes sau a angajaţilor care şi-au făcut cinstit datoria, ci de imaginea de ansamblu, de cum ne-am mulţumit mereu cu puţin, de cum ne-am obişnuit cu eşecul. De liderii pe care i-am avut, care niciodată n-au gândut cu capul lor, ci al uniunii, al organismelor internaţionale, al oricui altcuiva.

O ambiţie ar fi să realizăm, de exemplu, o companie de tehnologie de un miliard de dolari, dacă tot ne lăudăm cu softiştii şi cu rezultatele muncii lor. Un antreprenor cu şanse să aibă o companie de un miliard îmi spunea recent că în Silicom Valley 200.000 de programatori fac business de mii de miliarde. Noi avem cam 70.000, oare n-am putea gândi un program coerent care să salte miliardul pe care îl produc acum la o cincime din cât face Silicon Valley? Dar Silicon Valley este o creaţie a fondurilor cu capital de risc şi nu a statului care „...şi-a arătat deschis şi transparent dorinţa...“, a banului în mişcare, a infrastructurii, a oamenilor dispuşi să rişte şi nu a unui sistem bancar prea puţin dispus să investească în aventuri tehnologice. 

Merge cu „Mâncătorii de cartofi“, de Van Gogh.