Va fi secolul acesta martorul unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolica?

"Ii veti cunoaste dupa roade", zice Mantuitorul (Matei 7:16). Iar roadele ultimului papa s-au vazut cu prisosinta. O trecere a lor in revista nu-si are locul aici. In ultimele doua saptamani, mass-media din intreaga lume nu s-au ocupat decat cu asta. Ceea ce a revenit, insa, cu obstinatie, in prim-planul atentiei a fost rolul crucial jucat de Ioan Paul al II-lea in implozia comunismului. Pana la un punct, insistenta este perfect explicabila. Chiar si lasand la o parte subiectivismul est-european, din punct de vedere al scenei politice internationale acesta a fost evenimentul cel mai important al celei de-a doua jumatati a secolului XX.

Suntem acum, insa, in secolul XXI, iar importanta cu adevarat istorica a unui gest sau a unui eveniment nu se masoara nici cu unitatea de masura a politicii internationale si nici in decade. Aici se cuvine sa avem sfiala pe care anecdoticul i-o atribuie lui Mao. Intrebat fiind de catre un reporter occidental ce parere are despre semnificatia Revolutiei Franceze, Mao ar fi raspuns: "E prea devreme pentru a ne putea pronunta". Iata de ce, pe termen mai lung si la o scara mai mare, inclin sa cred ca cea mai importanta realizare a fostului pontif raman pasii facuti in directia (re)unificarii Bisericilor Ortodoxa si Catolica. Mici, fara indoiala din perspectiva privitorului neavizat sau a sustinatorului unui ecumenism cu orice pret. Uriasi, insa, din perspectiva celor care au "urechi de auzit si ochi de vazut".

Ridicarea reciproca a anatemei de la 1054 dintre cele doua Biserici ar fi ramas un simplu gest de politete - de political correctness, fie-mi ingaduit - daca nu ar fi fost urmata de alti pasi, poate mai putin spectaculosi, dar nu mai putin esentiali. Problema Filioque-ului, prima care a distantat dogmatic Bisericile de Rasarit si Apus, este pe cale de a fi rezolvata elegant prin formula, acceptata de ambele parti, conform careia "Duhul Sfant purcede de la Tatal si odihneste in Fiul". Nu intamplator, la liturghia comuna, catolica-ortodoxa, oficiata cu ocazia vizitei din 2002 a Patriarhului Teoctist la Vatican, prima parte a liturghiei, inclusiv Crezul, s-a oficiat conform ritului ortodox - un gest simbolic cu o incarcatura extraordinara pentru cine stie ca Filioque a reprezentat piatra de poticnire dogmatica a schismei din 1054.

In treacat fie spus, celor care se mai intreaba inca, amuzati, cum niste oameni "seriosi" se mai pot incapatana in ziua de azi pentru niste detalii atat de abstracte, precum chestiunea daca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul sau doar de la Tatal, le pot doar reaminti, in limita spatiului tipografic, ca intreaga istorie a crestinismului, incepand cu Apostolul Pavel si continuand cu Conciliul de la Niceea, Crezul si insasi Biblia, a fost o istorie de infruntari "abstracte". Ce poate fi mai abstract si mai de neinteles decat Sfanta Treime? 

Si totusi, dupa cum afirma Denis de Rougemont, fizica moderna, cu al sau dualism unda-corpuscul si principiul de nedeterminare al lui Heisenberg n-ar fi fost posibile intr-o cultura neobisnuita sa depaseasca logica lui "tertium non datur". Daca avem astazi un sens al istoriei liniare, daca ne uitam astazi la televizor sau zburam cu avionul, o facem - nu radeti! - multumita gandirii "abstracte" a crestinismului.

La fel, nu ma indoiesc, doctrina infailibilitatii papale (aparata de Ioan Paul al II-lea, dar din considerente practice, tinand mai degraba de pastorirea eficienta a unei turme ce risca sa o ia razna sub presiunea modernitatii - a se vedea cazul Teologiei socialiste a Eliberarii), de data si mai recenta (secolul XIX) isi poate gasi rezolvarea intr-o formula satisfacatoare pentru ambele parti, dupa cum cea a primatului papal e rezolvata prin mai discretul "primus inter pares" (primul intre egali). De buna seama, greutatile nu se opresc aici. Mai raman de rezolvat, printre altele, chestiunea purgatoriului, cea a celibatului preotilor, a azimei s.a.m.d. Toate acestea fiind, insa, iertata-mi fie vorba proasta, gaselnite de data mai recenta care pot fi solutionate, cu tact si rabdare, prin raportare la o Traditie acceptata de catre ambele parti. Drumul de o mie de leghe, spune un proverb chinez, incepe cu un singur pas.

Or, Ioan Paul al II-lea a facut deja mai multi. La vizita din 1999, prima de acest fel a unui papa intr-o tara ortodoxa, Sfantul Parinte a vorbit despre Romania drept "Gradina a Maicii Domnului". Nu e o simpla metafora de complezenta. Nu faci metafore de complezenta cu Cea pe mana careia esti pregatit sa-ti incredintezi moartea.  La fel si cu recunoasterea "oficiala" a Bisericii Romane drept Biserica Apostolica.

Mesajul a fost cat se poate de serios, iar responsabilitatea noastra pe masura. In conditiile in care Biserica Greaca si, mai ales, cea Rusa se dovedesc refractare, Romaniei latine i se pregateste, intr-adevar, ceva - un rol-cheie in viitoarea (re)unificare a celor doua Biserici. Sa fim bine intelesi: nu ma numar printre adeptii hei-rupismului in materie de ecumenism caldicel. Nu ma astept nici ca o asemenea unificare sa se petreaca de azi pe maine. 

Ingaduit imi fie, insa, sa nadajduiesc ca, daca nu generatia noastra, atunci macar cea a copiilor nostri va putea fi martora acestui eveniment. Prin comparatie, prabusirea comunismului va fi fost doar o furtuna intr-un pahar cu apa. Urmasul Sfantului Petru s-a asezat in mormant, piatra de temelie. Noua nu ne ramane decat sa construim.