S-a intamplat in 2002. Era epoca "razboaielor religioase" dintre adeptii softului liber (o sa-i spun open source, desi nu-i chiar acelasi lucru) si sustinatorii programelor proprietare, asa ca-mi era destul de greu sa tin cat de cat in limite decente discutiile pe aceasta tema ce se purtau pe un forum virtual pe care s-a intamplat sa-l moderez. Subiectul care a starnit cele mai multe reactii se referea la utilizarea softurilor open source in sistemele administratiei publice si, pana la urma, din aceste discutii a rezultat o dezbatere "in carne si oase" la care au participat sustinatorii ambelor pozitii, ceva presa si cativa oameni din administratie. Totul a decurs frumos, cu argumente pertinente de ambele parti, dar finalul i-a apartinut unui distins parlamentar ce a dinamitat pozitiile free software cu un argument zdrobitor: nu e de incredere. Astazi, acest gen de discutii a iesit din actualitate in cercurile de specialisti IT, pentru ca oricum cele mai multe solutii informatice sunt un mixaj de softuri proprietare si open source.

Si totusi, pentru multa lume, intrebarea persista: cum poate fi "de incredere" un software dezvoltat prin contributiile voluntare ale unor pasionati? Trecand peste faptul ca putine programe open source sunt dezvoltate astfel (nucleul Linux fiind mai degraba exceptia decat regula), argumentul "nu e de incredere" isi are radacina - oricat de ciudat ar parea - intr-o confuzie larg raspandita intre gratuit si liber. Gratuitatea, pe care foarte multa lume pune accentul, duce automat gandul la lipsa calitatii. In realitate, caracterul gratuit este nu doar secundar, ci si inselator.

Poate ca sistemul de operare pe care il folosesc nu are pret de achizitie, dar ceea ce se cheama TCO (Total Cost of Ownership) poate fi semnificativ in unele cazuri. Insa caracterul liber este cel important, din multe puncte de vedere, dintre care in acest context voi puncta doar unul: codul public permite multor firme sa-si construiasca afaceri consistente pe servicii aditionale, cum ar fi suportul tehnic, instruirea, adaptarea unor programe pentru cerinte speciale sau asamblarea altora din componente open source. Asa se face ca in jurul fiecarui software open source semnificativ exista suficiente firme furnizoare de suport, de garantii si, pana la urma, de incredere. Intrebarea este daca increderea furnizata de aceasta sustinere este suficienta pentru ca cineva sa-si incredinteze aplicatiile vitale unei infrastructuri software bazate pe open source. E greu de imaginat ceva mai "mission critical" decat sistemele informatice care sustin marile burse ale lumii.

Si totusi, New York Stock Exchange a inceput inca din 2007 sa migreze pe sisteme Linux, dupa ce s-a bazat multa vreme pe sisteme Unix proprietare cum ar fi HP-UX, AIX (de la IBM) sau Solaris (de la Sun). In acest caz, furnizorul de expertiza si incredere s-a numit Red Hat. Printre ratiunile care au determinat NYSE la aceasta mutare nu s-a numarat pretul, insa au contat flexibilitatea si caracterul liber, adica independenta de un anumit producator.

Aceasta in conditiile in care cele circa 600 de servere ce proceseaza tranzactii in valoare de circa 150 de miliarde de dolari pe zi isi permit doar 90 de secunde de "odihna" pe an. Daca in cazul NYSE a fost vorba totusi de o trecere de la Unix la Unix-like, mult mai spectaculoasa pare decizia bursei din Londra de a renunta la un sistem bazat pe software Microsoft (TradElect) in favoarea unei solutii bazate pe Linux. Printre motivele care au stat la baza deciziei se numara in principal cateva incidente, dintre care pana de aproape opt ore survenita in septembrie 2008 a fost considerata o adevarata catastrofa (incidentul s-a petrecut imediat dupa ce guvernul american s-a decis sa salveze Fannie Mae si Freddie Mac).

Pe de alta parte, LSE isi doreste timpi de raspuns mult mai buni, tinta fiind de 0,13 milisecunde (sistemul actual ofera doar 2,7 milisecunde). Spre deosebire de Deutsche Boerse, care a trecut pe Linux asistata de IBM, bursa londoneza a optat pentru o alta solutie: a cumparat fi rma MilleniumIT, specializata in dezvoltarea de sisteme "mission critical" foarte sigure si scalabile. Pretul platit a fost de 18,4 milioane de lire sterline, adica mai putin de jumatate din pretul sistemului TradElect. Iar daca rezultatele din teste se confirma in productie, LSE va avea cea mai rapida platforma de trading din galaxie. Asadar, marile finante ale lumii se sprijina pe un nucleu de sistem de operare pornit dintr-o joaca si dezvoltat de voluntari. Dar nu-l acuzati pe Linus Torvalds pentru criza.