Stiu, in aceste zile cel mai greu incercati par a fi liberalii: scandalul salariilor din invatamant, al Loganurilor de la IGPR si al ministrilor care reusesc pe ultima suta de metri sa strice si bruma de simpatie pentru un guvern cu unele dintre cele mai proaste cronici din istoria moderna sunt, dupa cum se va vedea, hopuri peste care nu e deloc usor sa treci intr-o campanie electorala indeajuns de scurta ca sa nu lase loc de uitare.

Dar dincolo de amaraciunea PNL, eu vad motive de ingrijorare – chiar mai mari - si in alta tabara, cea din Modrogan nr. 1. Dupa esecul din turul al doilea al alegerilor pentru Primaria Capitalei, democrat-liberalii au intrat intr-un binemeritat con de umbra, intrerupt putin de andrelele si mopul Elenei Udrea.

Au iesit din nou la lumina balbaindu-se la lansarea formulei de guvernare, unde Theodor Stolojan a avut inspiratia sa-si anunte primul candidatura de pe marginea piscinei, lasandu-le celorlalti colegi cu veleitati similare doar dreptul sa-l aplaude cu zambete scrasnite. Si au inceput sa pedaleze puternic in ultimele saptamani, de cand au sesizat ca marirea cu 50% a salariilor profesorilor poate fi o decoratie pe care PSD o poate pierde mai usor decat isi gaseste Viorel Hrebenciuc replica atunci cand il intrebi de cine-i cel mai potrivit candidat socialdemocrat pentru presedintie in 2009.

Ei, tocmai aici eu vad o problema: PD-L merge impotriva unui curent care isi face tot mai mult loc si care aduce dupa sine note grele de plata pentru cei care-l ignora, cel al prudentei. L-ati tot auzit pe presedintele Traian Basescu vorbind despre asta – desi pana la proba adevarului cu legea salariilor din invatamant inca nu sunt convins ca il si practica - si pe premierul Tariceanu promitand ca va sta cu orice chip impotriva dezlegarii baierelor bugetului pe 2009. Insa liderii PD-L par surzi la astfel de temeri, concentrati sa promita cu o virgula mai mult decat caii verzi de pe peretii social-democratilor.

Dupa cum se stie, Adriean Videanu a fost artizan si al programului de guvernare din 2004, si al actualei propuneri de program pe care a inaintat-o PD-L; insa in aceste zile, fostul primar al Capitalei – principalul motiv pentru care democrat-liberalii au pierdut Bucurestiul in iunie – a ajuns tot mai sus cu acutele in care cere Guvernului sa felieze cresterea economica in bani pentru profesori si pentru pensionari.

Dupa parerea mea, PD-L si-a dat astfel startul in cursa pe care liberalii au avut-o in fata si au evitat-o deocamdata: aceea de a incerca sa prinda cu aceeasi mana si abordarea rationala a unor volute macroeconomice externe tot mai aproape de noi si masele de profesori si de pensionari a caror multumire financiara poate urca un partid sus, sus, la guvernare. Permiteti-mi o remarca: daca ar fi fost atat de simplu sa cuceresti inimile profesorilor si ale pensionarilor cu bani, cred ca la ora asta pe premier il chema Mircea Geoana. Dar nu e, si cine nu crede e liber sa pateasca ce-a patit PSD in 2004!

In schimb, cred ca prin aceasta tactica de a juca la doua capete, PD-L are toate sansele sa se apropie si mai mult de un nivel de incredere care il va sili sa accepte o alianta nu doar cu UDMR, ci chiar cu liberalii. Sau, de ce nu, asa cum se mai vantura prin laboratoarele politice, chiar o rusinoasa mezalianta cu o factiune rebela din PSD (poate si din PNL), care sa le faca si mai instabila balanta guvernamentala.

Pana la urma, daca te revendici de la partitura liberala, dar si de la cea populara, nu vad de ce cateva solfegii social-democrate ar fi ceva chiar atat de insolit intr-o campanie electorala. Oricum, din furtuna asta – de care vorbea Adriean Videanu – conteaza doar cine ajunge la mal, nu cine sta mai semet pe valuri.