Criza, dacă putem să o numim aşa, a francului elveţian este, dincolo de nemulţumiri, opinii, măsuri şi contramăsuri, o problemă de educaţie, care trebuie corelată cu o mulţime de factori, de la modul în care românii traversează strada la circulaţia presei economice la noi şi de la cifrele de audienţă ale televiziunilor la apariţia lebedelor negre.

La un moment dat, destul de repede după cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene americane au angajat o companie independentă pentru varii studii legate de războiul atomic care părea, în acel moment, de neevitat. Unul dintre primele studii a fost condus de un matematician care a fost pus să calculeze cele mai bune variante pentru o primă lovitură asupra Uniunii Sovietice.

Matematicianul a folosit tehnici cât se poate de moderne şi în 1950 a emis o variantă de strategie: în locul unor bombardiere cu reacţie uriaşe, americanii ar trebui să folosească un număr uriaş de avioane ieftine, cu elice, din care cele mai multe nici măcar nu ar transporta arme nucleare, ci ar urma să fie folosite drept un soi de momeală. Numărul enorm de avioane ar deruta şi ar copleşi apărarea sovietică, a conchis omul nostru. Ideea sa a înfuriat la culme ştabii Air Force, o dată pentru că socoteau avioanele ieftine, cu elice, sub demnitatea lor, dar şi pentru că analizele de costuri şi beneficii ale matematicianului nu ţineau cont de vieţile omeneşti implicate în atac, de echipaje. Iar planul ar fi costat mii, zeci de mii de vieţi omeneşti, fapt inacceptabil pentru oficiali, foşti piloţi şi ei. Matematicianul a trecut la idei mai puţin creţe, dar întrebarea a rămas: care este preţul unei vieţi omeneşti?

Zece ani mai târziu, Thomas Schelling, un economist care peste ani a luat premiul Nobel şi un student al său, fost pilot militar, a introdus într-un articol ideea folosirii unei vieţi statistice, o inversare a problemei, de fapt: cât am fi dispuşi să cheltuim pentru a salva o viaţă?! (Trebuie să ştiţi şi că Schelling a introdus, primul, sintagma „collateral damage“.) Iar peste alţi câţiva ani un statistician britanic şi un profesor de la Stanford au tranşat problema definitv, introducând conceptele de „microlife“ şi, respectiv, „micromort“, două unităţi de măsură a riscului. Prima descrie riscurile cumulate pentru o persoană şi este echivalentă cu circa o jumătate de oră de viaţă; fumatul a patru ţigări, zilnic, consumă două microvieţi, iar 20 de minute de sport ne „aduc“ două microvieţi/zi. Micromort este posibilitatea de deces de unu la un milion: 100 de kilometri parcurşi pe motocicletă înseamnă opt micromorţi, dar aceeaşi distanţă pe bicicletă se traduce prin doar două micromorţi. Greu de crezut, dar unii le-au dat valori: în analizele serviciului de sănătate britanic o microviaţă costă 1,70 lire sterline, iar departamentul transporturilor cheltuie cam 1,60 lire sterline pentru a preveni o micromoarte. O aritmetică ciudată cea de mai sus, dar care ne îndepărtează de orice abordare pătimaşă, aşa cum au reacţionat şefii Air Force în anii ‘50.

Cred că la fel, fără abordări pătimaşe, ar trebui privită criza francului; în fond riscul valutar se învaţă în manuale şi, din păcate, am trăit suficiente precedente, de la devalorizările din anii ‘90 la criza rusească din 1998 sau la aprecierea leului din 2004, când afectaţi cu fost cei cu salarii în valută sau companiile care exportau. În Polonia clienţii care au luat credite în monedă străină a trebuit să semneze o declaraţie care arăta că au înţeles riscurile, şi aveau, oricum, venituri mari, pentru că doar aceştia puteau accede la respectivele credite - câteva „micromorţi“ eliminate. Bancherii români le-au recomandat - „micromorţi“ în plus. Clienţii spun că nu au ştiut şi nu au fost informaţi despre riscuri, dar de când are banul doar o singură faţă?!

Nu insist, contabilizăm elementele unei culturi a sărăciei, puternic prezentă în România, şi acesta este subiectul adevărat al acestui text. O cultură a tunului, în care bagi un euro şi obţii 5.000. O cultură care împarte oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Care mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Inerţie şi imobilism şi folosirea în exces a ierarhiei nătânge. Mulţumirea de a supravieţui, fără ambiţii. Micromorţi în plus şi microvieţi prea scumpe.

Ilustrez cu „Ţara laptelui şi a mierii“, de Pieter Bruegel cel Bătrân, un tablou care l-a inspirat, peste ani, chiar şi pe Freud.