Nu ne dam seama ca operam cu idei prefabricate decat atunci cand, printr-o intamplare, dam de o opinie care ne darama una dintre ele. Iar atunci incepem sa reevaluam propria noastra experienta si sa vedem intr-o lumina noua ceea ce inainte ni se parea de la sine inteles. Iata una dintre ele: timpul inseamna bani. Oare? Atunci cum se explica milioanele de ore pe care mii de oameni le-au dedicat contributiilor la un proiect precum Wikipedia?

Ei nu stiau acest adevar irefutabil cand, in loc sa-si transforme timpul in bani, au preferat sa-l ofere pe gratis unei idei care li s-a parut atractiva si, mai ales, utila pentru o multime de oameni? Oare nu cumva rasplata lor a fost de cu totul alta natura? Iar daca este asa, atunci nu cumva se surpa si ideea ca banul este singurul mijloc de a motiva oamenii pentru a munci mai mult si mai bine? Cand s-a intors la Apple si a preluat din nou conducerea companiei, Steve Jobs a cerut un salariu de un dolar pe an. Desigur, in joc era altceva.

Poate nu e chiar corect politic sa vorbesc despre bani in aceste vremuri, asa ca voi schimba termenii. O alta idee preconceputa este ca doar recompensa si pedeapsa sunt de natura sa-i faca pe oameni sa munceasca mai mult si mai bine. Asa suntem educati inca din scoala, care functioneaza aproape exclusiv pe acest principiu: luam note bune si suntem premiati, iar celor indisciplinati li se scade nota la purtare.

Acelasi lucru se petrece mai apoi la locul de munca, iar cand aceasta corelatie nu functioneaza, suntem contrariati, dar rareori ne punem problema daca nu cumva e ceva gresit chiar la fundamente. Una dintre cele mai interesante experiente in acest sens am trait-o lucrand intr-o firma in care entuziasmul si calitatea umana a coechipierilor era o rasplata mai importanta decat salariul. In acei ani am avut colegi care au refuzat slujbe mult mai bine platite sau care au lucrat fara salariu, fie pentru ca voiau sa invete ceva nou, fie pentru ca, pur si simplu, se simteau bine alaturi de noi. Pentru multi, satisfactia de a face ceva ce le place sau ceva interesant, sau ceva corect din perspectiva sociala sau morala este o motivatie mai importanta decat recompensa materiala.

De curand, Daniel Pink - un colaborator al revistei Wired - a publicat o carte care isi propune sa schimbe conceptia dominanta a motivatiei bazata pe metoda "morcovul si nuielusa". Se cheama "Drive: The Surprising Truth About What Motivates Us", iar introducerea relateaza cateva experimente extrem de interesante realizate la mijlocului secolului trecut de doi psihologi, Harry F. Harlow si Eduard Deci. Primul a studiat comportamentul maimutelor care erau puse in situatia de a rezolva probleme practice, cum ar fi deschiderea unui dispozitiv prevazut cu un sistem de prindere putin mai complicat si altele asemenea. Oarecum surprinzator, maimutelor le placeau grozav aceste jocuri si erau extrem de preocupate si determinate sa rezolve fiecare noua problema, fara sa fie rasplatite cu banane sau afectiune.

Adevarata surpriza a venit insa cand in experiment a fost introdusa si rasplata (struguri) iar rezultatele au scazut. Concluzia lui Harlow a fost ca dincolo de satisfacerea nevoilor biologice primare si de raspunsul la stimulii mediului (fie el natural sau social) mai exista ceva: motivatia intrinseca, de natura interioara, care nu este decat satisfactia sau placerea de a face ceva interesant sau de face fata unei provocari. Experimentele lui au mers pe aceeasi linie si au produs rezultate asemanatoare, cu alte primate: oameni. Cartea lui Daniel Pink isi propune sa darame mitul motivatiilor extrinseci ("carrot-and-stick") ca singura cale de a stimula munca si invatarea.

Este interesant ca abordarea lui Pink este oarecum complementara celei enuntate de Clay Shirky (despre care am mai scris) in cartea sa "Cognitive Surplus: Creativity and Generosity in a Connected Age". Shirky pleaca de la premisa ca industrializarea a creat o resursa pe care societatea nu o poate valorifica in medii institutionale: timpul liber. Acesta si motivatiile intrinseci sunt cele care vor modela lumea de maine si ne vor duce spre ceea ce acelasi Pink numeste Era Conceptuala, careia i-a dedicat o alta carte cu nume provocator: "A Whole New Mind: Why Right-Brainers Will Rule the Future".