Nu am istoric de băut susţinut, metodic. Cantitativ sau calitativ nu mă recomandă nimic pentru acest post şi totuşi, îndrăzneala fie-mi iertată, aleg să scriu despre vin. Nu critic vinul, ci evenimentul care mi-l prezintă. Sau, mai corect, conceptul din spatele lui. Vectorul care îmi aduce vinul aproape. Sau nu. Îndrăzneala de a mă crede pricepută într-ale povestitului despre vin are ceva vechime şi o validează câteva degustări (cvasi)profesioniste din Africa de Sud, Italia şi alte locuri la care am luat parte şi unde am simţit arome de fân şi alte lucruri năzdrăvane.

Degustările ulterioare, formale sau mai puţin, mi-au confirmat bănuiala: te poţi da uşor drept mare cunoscător, dacă deţii un bagaj decent de epitete, ceva întâlniri cu pahare la ceas de seară şi o gargară rafinată. Şi prin aceasta din urmă nu mă refer la darul vorbirii, ci la acela de a plimba vinul prin spatele obrajilor, trecându-l repede din stânga în dreapta şi înapoi, într-o mişcare browniană sigură, alimentată de un şuierat de aer printre dinţi.

Vorbesc despre degustări şi lansări, prilejuri pentru diverse categorii de oameni în target să cunoască un vin, să îl placă şi, bineînţeles, să îl cumpere ulterior. Am fost la degustări şi am organizat degustări - de vin, de trufe şi altele; pot spune, fără ezitare, că povestea este cea care face diferenţa.

Fără o poveste bine spusă la eveniment, rămânem cu o masă bună şi atât. Cu o seară în oraş, într-o locaţie în care poate nu ajungem des. Cu câteva ore de relaxare sau networking. Adică cu orice altceva decât acel lucru pentru care cineva, o companie, a plătit: experimentarea produsului, interacţiunea cu lumea lui.

Vinul este o poveste în sine. Dacă e băut mut, fără istorie, anecdotă sau analiză, decade. Devine un simplu lichid ce hidratează sau - mai rău, mai bine? - dezinhibă.Eu văd vinul ca fiind povestit de paharul în care îl pui, de lumina culorii sale, de temperatura la care e servit şi de timpul când a fost deschisă sticla. Sau de omul care l-a făcut, via în care a crescut, noaptea în care a fost salvat de îngheţ. Poetul care i-a închinat ode, bancherul care l-a tezaurizat.

Îl mai povesteşte bine mâncarea care îl acompaniază. Dacă e scrisă cu har de mâini, nas şi papile gustative de somelier şi chefs bucătari.Despre vin vorbesc eticheta şi numele. Poate că trandafirul e trandafir şi dacă s-ar chema altfel, dar un vin căruia îi înţelegi numele devine cu atât mai memorabil. În cazul meu, memorabilul este un Merlot din 2003, oltean simplu, după nume, după port. La "after taste" am înţeles însă că Vlad de Vânju Mare e într-adevăr precum acel prinţ valah însetat de sânge al cărui nume îl poartă - îţi seceră grumazul brusc, încât ţi se pare că pentru o clipă o sabie ţi-a vibrat între urechi.

Înainte de a-l gusta, cunoşti vinul după poveste şi, în cuvinte, somelierul dezvăluie vinul cel mai bine. Personal, prefer somelierii ce spun poveşti celor care îmi vorbesc despre technicalities.Se spune că somelierii au fost la început conducătorii caravanelor ce alimentau Avignon-ul papal. Cu timpul, aceştia au început să cultive vie şi să facă vin (vezi povestea cunoscutului Châteauneuf-du-Pape).

Tot legat de papalitatea de la Avignon se leagă şi simbolul somelierului - acea "tasse de vin" din argint care deriva din medalionul episcopal şi din care paharnicii degustau vinul în faţa stăpânului. Degustarea făcută în zilele noastre de somelier are scopul de a detecta un defect al dopului, mai puţin vreo otravă menită unui duşman, însă frumuseţea gestului rămâne. Ştiind acest lucru, nu e greu de imaginat câte alte secrete şi istorii interesante au somelierii de spus.