de DRAGOŞ PATROI

În mod cert, acest lucru arată, la o primă vedere, că e mare "foame de bani" la buget, aspect, de altfel, pe care îl cunoaşte şi îl percepe toată lumea. Sunt perfect de acord că fiecare contribuabil trebuie să-şi achite sarcina fiscală care îi revine, aşa cum spune legea, în limitele ei şi exploatând inclusiv lacunele şi redundanţele sale. Pe de altă parte, această măsură va induce, în mod cert, un climat social instabil, marcat de suspiciuni (fundamentate sau nu!) faţă de cei din jurul nostru.

În tot acest context, mă întreb dacă nu era mai bine ca - înainte de a se promova o astfel de măsură - să se ofere posibilitatea contribuabililor de a se denunţa singuri. Este şi mai onorant şi contribuabilul este scutit astfel şi de o traumă sufletească, aceea a denunţării sale de o persoană apropiată. Ce vreau să spun, de fapt, cu asta? Că, personal, cred că era mai bine să se înceapă cu promovarea unei măsuri de amnistie fiscală.

Este evident că există sume consistente de resurse financiare aflate "la bună păstrare", în afara graniţelor naţionale, deşi o cuantificare valorică a acestora mi se pare cel puţin hazardantă şi cu un pronunţat caracter empiric. Cred că, pe lângă aspectul pecuniar al problemei (în speţă, impozitul aplicat asupra sumelor repatriate ca urmare a unei amnistii fiscale), o dimensiune foarte importantă o joacă şi garanţiile juridice pe care autoritatea publică este dispusă să le ofere, în aceste cazuri, "fiilor rătăcitori". În mod paradoxal, ar fi chiar mai indicat acum decât în trecut să se promoveze o astfel de măsură de amnistie fiscală pentru a se remedia astfel "o scăpare" strecurată chiar de la introducerea legislaţiei şi procedurii de control a ceea ce în practică denumim "marile averi"; iar aici mă refer la instituirea unui "moment zero" şi, în consecinţă, la obligativitatea întocmirii unei "declaraţii de patrimoniu de început".

Mergând pe regula logică a bunului-simţ, nu văd ca promovarea unei astfel de măsuri să ridice o problemă juridică în cazul României, în raport de directivele europene şi aquis-ul comunitar, atâta timp cât "regulile jocului" în acest sens au fost stabilite anterior de ţări vest-europene, cu o mai mare tradiţie decât noi în "ale democraţiei şi economiei de piaţă". Din informaţiile mele, procedura amnistiei fiscale a fost aplicată - bineînţeles, sub diverse forme - de mai multe state din UE, cum ar fi Italia, Belgia, Olanda, Germania (mai exact, landul Rhenania de Nord-Westphalia) etc. În fiecare din aceste situaţii, ca urmare a aplicării măsurilor respective, s-au procurat sume considerabile la bugetele ţărilor respective.

Nu ştiu dacă există un model care să se poată aplica ca atare şi ţării noastre, poate cel aplicat de Belgia în anul 2004 s-ar preta cel mai bine actualelor conjuncturi şi realităţi economice din România. Sigur însă există un model care nu trebuie copiat şi de România, cel al Italiei, care a avut 3 astfel de amnistii în aproximativ 10 ani. Or, din punctul meu de vedere, o eventuală amnistie trebuie să aibă un caracter excepţional, unic, coercitiv în caz de neconformare, fără a exista un orizont de aşteptare privind aplicarea sa repetitivă, pe viitor, pentru că, în aceste condiţii, noţiunea de amnistie fiscală pică în desuetitudine.

La nivel mediatic, cei care se opun promovării unei amnistii fiscale îşi argumentează poziţia lor prin considerente de ordin moral, asimilând acest fapt cu un semn de disperare şi de recunoaştere implicită din partea autorităţilor publice a slăbiciunilor şi neputinţei lor. Pe undeva, corect! Trebuie însă să admitem că, astfel, se pot colecta nişte sume frumuşele de bani la buget, exemplele oferite de alte state europene în anii precedenţi fiind elocvente în acest sens.

În mod cert, apare un tratament discriminatoriu faţă de contribuabilii corecţi şi oneşti, dar acest fapt se poate corija - e adevărat, într-o măsură mai mare sau mai mică - prin acordarea unor bonificaţii fiscale, nu neapărat sub forma rambursărilor efective, ci sub forma creditelor fiscale acordate în contul obligaţiilor fiscale viitoare ale acestora, pe tipuri de bugete componente ale bugetului general consolidat. În plus, pentru a crea o aparenţă de bun-simţ şi moralitate nu este neapărat nevoie să delimităm procesul în sine ca fiind o amnistie fiscală, ci îl putem asimila cu un impozit pe sumele repatriate sau declarate.

Cred că o eventuală amnistie fiscală este "doza de compromis" pe care autoritatea publică poate să şi-o asume. Chiar înainte de a introduce "metoda denunţătorului fiscal de tip suedez"... Pentru simplul fapt că este o alternativă mai decentă, care n-ar conduce la deteriorarea relaţiilor sociale!

I