IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

De fapt această nouă modă sau descoperire este o reţetă sigură de funcţionare şi de relaţionare, dar numai timpul ne învaţă să o apreciem şi să o şi folosim.

Este o ocazie bună, poate, să înţelegem şi proactivitatea dintr-un unghi nou. La prima auzire, proactivitatea pare să aibă în ea un pic de intenţie, un pic de exaltare, un pic de creativitate, nişte venire în întâmpinare. Organizaţiile sunt înnebunite să aibă astfel de oameni proactivi. Şefii îşi doresc cu disperare subordonaţi proactivi, în relaţiile interpersonale fantasmăm despre proactivitate: dacă ar fi făcut… dacă ar fi spus… dacă ar fi…

„Dacă ar fi“ înseamnă însă anticipare, iar anticiparea înseamnă de fapt prezenţa gândirii de pe urmă înainte, nu după. Anticiparea nu este o intuiţie, o nălucă sau vreo entuziasmare, ci este o analiză lucidă şi pragmatică a efectelor unei acţiuni, înainte ca aceasta să se producă. De obicei anticiparea este dată de înţelepciune şi de cumpătare, de cazuistică personală, nu doar de entuziasm sau de bună intenţie sau doar de cazuistica altora. Aşadar, proactivitatea nu poate apărea cu adevărat decât în mediile mature în care oamenii sunt echilibraţi, sunt şi foarte buni specialişti, au un nivel ridicat de angajament şi funcţionează aliniat cu un sistem de valori, personal sau organizaţional, şi-au înţeles şi şi-au integrat propriile experienţe de dezvoltare şi de maturizare.

Proactivitatea presupune prezenţă, ea este doar aparent despre viitor. Atunci când suntem proactivi suntem prezenţi şi conectaţi deopotrivă la context şi la propriul sistem de valori. Atunci când oricare dintre cele două, context sau sistem de valori, este scăpat din vedere, putem vorbi, cel mult, despre entuziasm.

Tinerii par proactivi şi li se cere proactivitate. Există la ei o bucurie firească a începuturilor, dar şi a junioratului – ei mai degrabă se comportă ca şi cum ar fi proactivi, dar nu au rafinată anticiparea. Seniorii şi profesioniştii adevăraţi sunt exaltaţi doar dacă sunt imaturi – ei mai degrabă anticipează decât să fie proactivi.

Există foare multe organizaţii de tineri care se comportă aparent proactiv: invită tot felul de specialişti să le vorbească, cer sfaturi sau idei, se pregătesc şi răspregătesc cu mintea de pe urmă a altora ca să aibă antrenată în avans mintea lor de pe urmă. Imaginează medii şi contexte aseptice, ideale, pentru care noi, specialiştii, avem opinii şi cazuistică, dar adevărata provocare este propria lor expunere la mediile virusate şi lupta cu provocările acelor medii.

Este oricum mult mai bine decât niciun fel de pregătire, dar chiar şi aşa, la acest nivel, proactivitatea este doar o aspiraţie, nu ajunge să fie şi pusă în practică în sensul ei profund. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni ajung să iasă repede din contextul nociv în care ajung, or, cea mai mare izbândă şi provocare, dar şi cel mai mare câştig este să faci faţă pe o durată mai lungă mediului, fără a te lăsa copleşit şi virusat de el. Organizaţiile, mediile, relaţiile ideale nu există, există doar experienţele care creează, în timp, capacitatea de anticipare şi comportamentele adevărate asociate cu proactivitatea profundă (nu entuziasmul, care poate fi cel mult asociat cu o pseudo-proactivitate).

Mrejele lui „aşa am simţit“ sunt foarte păguboase dacă nu ţinem cont de toate consecinţele unui comportament sau ale unei decizii. „Dacă aş fi ştiut“ este anunţul unei neanticipări, adică al unei deconectări de la context, de la valori, de la informaţiile existente în legătură cu ceea ce ar fi trebuit ştiut, este o lipsă de preocupare. Tot ce ştim dinainte sunt experienţele personale anterioare şi lecţiile învăţate pas cu pas din ele. Acestea creează capacitatea de anticipare şi apoi atitudinea proactivă.

Dacă nu ne folosim de ele, avem indicii de stagnare sau de lipsă de maturitate. De la un moment dat încolo, de regulă odată cu maturitatea, „dacă aş fi ştiut“ ar trebui să dispară din vorbirea curentă a adulţilor.

Afirmaţia acum celebră „decât să fiu mârlan, mai bine pierd“ are şansa şi potenţialul să devină un motto al societăţii româneşti şi este cel mai bun antidot de până acum pentru mentalitatea „cine nu câştigă e prost“ pentru că arată cum integritatea te face proactiv în felul corect, nu în felul exaltat, şi cum mintea de pe urmă, deşi doare uneori folosirea ei, aduce linişte şi împlinire.

Sau invers, vorba proverbului, prostul întâi o croieşte, apoi o gândeşte.