Economia românească, în pofida unor transformări instituţionale şi legale, a rămas într-un stadiu de „subdezvoltare comportamentală“ caracterizat prin supremaţia „culturii clientelare“ asupra „culturii contractuale“. Specifică perioadei analizate este, din acest punct de vedere, geneza noului capital românesc, ca şi modul de creare şi de capitalizare a valorii adăugate. Astfel, în marea majoritate a cazurilor, noul capital a luat naştere prin ruinarea nu numai financiară, dar şi fizică a potenţialului productiv dinaintea lui 1990 (dezmembrare prin privatizare), iar procesul de valorificare a acestuia s-a produs prin „conlucrarea“ cu bugetul statului prin contracte de tip clientelar politic.

O consecinţă mai puţin semnalată a acestui proces original românesc de trecere la economia de piaţă este şi apariţia unei discriminări demografice, cu accent deosebit pe piramida vârstelor. Prin forţa lucrurilor, generaţia matură de la nivelul perioadei 1990-2000 a fost favorizată atât în acumularea de capital, cât şi în valorificarea acestuia prin clientelism politic. Acea generaţie era deţinătoarea personajelor de forţă ale vechiului regim care dispuneau de informaţiile, calificarea, relaţiile şi banii necesare participării la împărţirea şi valorificarea avuţiei socialiste.

Tineretul a avut de înfruntat dificultăţi şi obstacole atât naturale, cât şi culturale, educaţionale şi comportamentale. Astfel, au devenit victime directe, dar şi colaterale ale unor procese care, deşi se doreau reformiste, au creat pentru tineri un climat de debusolare şi mai ales de demotivare. Desele şi nu întotdeauna corectele reforme din învăţământ, răsturnarea scării valorilor, lipsa de modele viabile sau apariţia de nonmodele, atracţia străinătăţii, explozia consumatorismului, acceptarea sub umbrela democraţiei a libertinismului au abătut atenţia şi interesul tineretului de la problemele economiei reale, le-a diminuat motivarea pentru implicarea în procese productive, le-au temperat curajul şi spiritul antreprenorial.

După 2000-2005, se observă un modest progres al tinerilor în manifestarea interesului pentru afaceri, dar la o analiză mai atentă se observă că o bună parte dintre aceştia reprezintă a doua generaţie a „maturilor“ îmbogăţiţi după 1990 sau a unor importante personaje politice. De fapt, nu este un fenomen demn de lăudat deoarece acest tineret nu a intrat în economia reală pe cont propriu şi prin management personal, ci au fost doar „împroprietăriţi“ de către părinţi. Domeniile predilecte pentru afacerile acestor „juniori“ le reprezintă investiţiile în hoteluri, restaurante sau agenţii de pază.

Ultimii ani ne-au dat posibilitatea unor analize mai profunde. Din punctul meu de vedere, trei sunt principalele elemente care împiedică o mai largă şi sustenabilă implicare a tineretului român în mediul de afaceri: lipsa unei strategii şi politici naţionale de sprijinire a tinerilor antreprenori, prin acordarea în mod preferenţial de credite şi facilităţi administrative (element aflat în atenţia guvernelor încă din perioada 2005-2007, dar cu inconsecvenţe şi subfinanţare); apariţia la nivelul tineretului a unei stări de apatie, dezinteres, chiar cu accente de alienare, ca urmare a lipsei de perspectivă, a aşteptărilor înşelate şi a neîncrederii în viitor; deficienţe educaţionale, mai ales la nivelul învăţământului superior economic.

În ceea ce priveşte educaţia tineretului pentru antreprenoriat şi mediul de afaceri, problema nu este strict românească, fiind amplu dezbătută şi în ţările dezvoltate cu un învăţământ economic la cote mai înalte. Este evidentă orientarea predominantă a predării ştiinţei economice din ultimile decenii spre un aparat tehnic din ce în ce mai evoluat şi mai matematizat, apt să traducă econometric marea majoritate a elementelor fenomenului economic, dar cu rezultate mai mult decât mediocre în prognoză sau în fundamentarea unor politici economice (exemplul politicilor tranziţiei spre economia de piaţă şi a celor anticriză este edificator). De asemenea, există tendinţa de a justifica sau critica post factum politicile economice concepute la nivelul decidenţilor politici mai curând decât de a inspira şi conceptualiza ante factum politicile acestora.

Impresia generală, des răspândită în literatura economică occidentală, este aceea conform căreia ştiinţa economică actuală parcurge o criză de identitate, nemaifiind capabilă să depăşească stadiul de „avocat al liberalismului“, aflându-se în imposibilitatea statuării sale la nivelul unei ştiinţe bazate pe concepte alternative.