Maracineni (jud. Buzau, primavara-vara 2005), Tarlisua (jud. Bistrita-Nasaud, iunie 2006), Glina (jud. Ilfov, iulie-august 2007). Fiecare calamitate (ivita sau descoperita) a surprins pe principalii doi actori ai scenei politice in ipostaze de fiecare data diferite.

Traian Basescu si Calin Popescu-Tariceanu au, cum spune englezul, o lunga istorie comuna in ceea ce priveste intrecerile. Au inceput-o prin 2005, cu o cursa castigata detasat de presedintele Traian Basescu in jurul podului prabusit de la Maracineni; au continuat vara trecuta cu o intrecere cu elicopterele oficiale si o strangere de mana plina de energie electrostatica pe podul de la Tarlisua. Ultimul episod, cel de la Glina, i-a gasit pe amandoi pe pozitii cu totul diferite: in acest moment nu mai exista un favorit sigur pentru victorie si nicio "mana moarta" dinainte cunoscuta de toata lumea; meciul de-abia de acum se joaca.

Ideea Aliantei D.A. din 2004, de a se prezenta in campania electorala cu un tandem "candidat la presedintie-propunere pentru postul de premier" calchiat dupa modelul american, a fost una foarte buna. Nu neaparat "pentru" PSD - care nu a pierdut scrutinul prezidential doar pentru ca a scos din urna doua variante total nepotrivite -, ci pentru noi, ceilalti, spectatorii scenei politice. Pentru ca, desi initial gandita ca sa dea impresia unei coeziuni de actiune la varful ierarhiei politice, ideea s-a transformat pe neasteptate intr-unul dintre cele mai performante instrumente de control democratic din istoria Romaniei. (Daca ne-ar fi venit aceasta idee dimpreuna cu intorsatura sa neasteptata, sa zicem la inceputul anilor '90, in timpul mandatelor Roman, Stolojan sau - mai ales - Vacaroiu, cred ca nu s-ar mai fi luptat nimeni pentru o Lege a accesului la informatiile de interes public: ar fi fost satula presa de ele. Exagerez, fireste, dar asta numai pentru ca ipoteza mi se pare teribil de seducatoare.)

Imediat dupa ce Calin Popescu-Tariceanu s-a razgandit - destul de stangaci - cu privire la declansarea alegerilor anticipate in 2005, tandemul din care facea parte s-a transformat intr-unul dintre cele mai bine reglate mecanisme cu greutati, aidoma ceasului cu cuc din casa bunicilor mei. Ingeniosul (dupa cum spunea gardianul "Dumnezeu" din "Cel mai iubit dintre pamanteni") mecanism este astfel conceput incat isi extrage energia necesara functionarii din caderea controlata a unei greutati si, implicit, urcarea controlata a contragreutatii. Ei, in cazul nostru, cand s-a pornit ceasul, Calin Popescu-Tariceanu era, daca imi este permisa licenta, aproape la pamant si inca mai cobora; Traian Basescu, fireste, cat mai sus si, implacabil, in urcare.

Pozitiile lor, trebuie precizat, nu se refera neaparat la popularitate, ci mai ales la credibilitate, care pentru imaginea oamenilor politici aflati intre ciclurile electorale este un indicator subiectiv mult mai important decat cifrele cu care ii noteaza diversele sondaje.

Dupa ce s-a "ridicat" cu podul de la Maracineni, presedintele Basescu nu a inteles ca, daca nu face ceva care sa inverseze reversibilitatea procesului, timpul va lucra in defavoarea lui: asa ca, in 2006 pe podul de la Tarlisua, un premier ajuns gafaind cam in acelasi timp pe aceeasi scandura cu presedintele a jucat rolul de beculet rosu care incepe sa palpaie a avarie. Prea putini, insa, s-au uitat inspre el, orbiti de reflectorul ai carui lucsi inca nu palisera de tot. Daca s-ar fi uitat, poate ar fi descoperit mai devreme gunoaiele de la Glina si presedintele nu si-ar fi reconfirmat zilele trecute statutul de "urmaritor" care este silit sa urmeze pasii de dans impusi, in premiera, de Calin Popescu-Tariceanu: la legea pensiilor - un pas in spate cu pretentiile de justificare a banilor, la moartea patriarhului - un pas in lateral cu decorarea post-mortem, la groapa de la Glina - un pas in fata cu etalarea spiritului civic al constructorilor prieteni.

Insa spre deosebire de Tariceanu, imi pare ca Basescu nu mai are pamant sub picioare, ci o mlastina in care cu care cu cat te misti mai mult, cu atat te cobori mai tare. Si, nu vreau sa va sfasii inimile, dar cea mai crunta imagine pe care am vazut-o recent la "Animal Planet" e cea a unui bivol robust intepenit pana la genunchi in mlastina, inconjurat de o ceata de hiene care il mananca. De viu. Nu e nicio trimitere la personajele din intrecerea de mai sus, e doar o idee despre cat de departe se poate ajunge.