Nu o să mai socotesc cât au fost investiţiile străine în prima jumătate a anului şi nici nu o să mai fac alte comparaţii pentru a demonstra că România nu ar putea ajuge la cifrele anunţate de Guvern; vor fi

făcut-o colegii mei de la cotidiene. Eu aş vrea să le aduc aminte guvernanţilor un adevăr simplu, cel cu porcul care nu se îngraşă în ajun. Dincolo de neajunsurile iscate de criză, de lipsa banilor sau de imobilismul societăţii, trebuie spus că în general astfel de planuri naţionale nu reuşesc - nu-mi aduc aminte de vreun plan, de orice va fi fiind acesta, care să fi depăşit în aplicare o lună. Iar planurile adevărate se pun la punct acum şi au efecte peste un deceniu.

Puteţi citi în acest număr povestea unui tânăr plecat din Gherla să facă afaceri tocmai în India, în Bangalore. Cumva, povestea lui Tudor Marchiş se leagă de anunţul Guvernului şi de ambiţiosul plan al Guvernului. Bangalore este  un Silicon Valley asiatic, cu o economie de 9 miliarde de dolari şi cu 10.000 de milionari. Înainte de a avea atâţia milionari, Bangalore era un oraş exotic şi atât. Dar Thomas Friedman povesteşte într-o carte a sa despre cum a început totul.

Cu o trupă de trimişi de-ai lui Jack Welch, cel de la General Electric care voia musai scăderi de costuri, iar software-ul produs de indieni tocmai acest lucru asigura. Aşa că o delegaţie importantă a celor de la GE a ajuns la Bangalore. La aeroport erau aşteptaţi de câteva maşini oficiale, limuzine impozante, negre, de producţie locală.

Delegaţii americani urcă, coloana începe să meargă, soare, pitoresc, amabilităţi, deodată se aude o bufnitură puternică şi coloana se opreşte; ce să vezi? capota unei maşini din cele negre, impozante şi oficiale se deschisese în timpul mersului şi din cauza curentului de aer se proptise zdravăn în parbriz. S-au evaporat instantaneu şi soarele şi pitorescul şi amabilităţile, iar americanii s-au privit pe furiş: „...aici am venit noi să cumpărăm software?„.

Nu numai că au venit, dar au şi rămas. Temelia celor 9 miliarde de astăzi ale oraşului Bangalore au fost puse de lideri politici ai statului indian Karnataka, între 1970 şi 1976, pe vremea când managerii lumii occidentale îşi puneau flori în păr, ţipau la festivaluri rock şi n-aveau habar că peste ani vor rima nu cu sitarul lui Ravi Shankar sau cu religia lui Maharishi Yogi, ci cu softurile şi call-center-urile indiene. Puse la punct în aceeaşi perioadă de nişte lideri politici indieni care prin 1970 visau dezvoltarea unor oraşe ale electronicii şi de nişte şefi de guvern care în 1976 chiar înfiinţau Electronics City în Bangalore. Şase ani în care au luat terenuri, au construit, au educat, au legiferat.

Socot că un om politic adevărat trebuie să pună astăzi nişte seminţe şi să fie conştient că nu va mânca fructele. Mare parte din progres aşa funcţionează: economistul Chris Dillow îi aminteşte pe Doug Engelbart, inventatorul mausului, care a părăsit lumea aceasta recent, şi care nu a strâns mare lucru în urma invenţiei sale, pentru că patentul a expirat în 1987, cu mult înainte de explozia computerelor. De Kane Kramer, care inventa în 1979 un player audio digital, strămoşul actualelor iPod-uri, dar care nu a atras niciun folos din asta. Sau de un alt ins, pe nume George Gray, care este inventatorul ecranelor LCD, şi căruia patentul i-a expirat în 1993, înainte de era televizoarelor plate şi telefoanelor cu ecran.

Mi-ar fi plăcut ca planul acela guvernamental şi naţional să îşi propună nişte obiective realiste peste şase ani. Altfel, e doar o biată invenţie cu patentul deja expirat.Ilustrez cu un tablou al lui Bhabesh Sanyal, unul dintre părinţii modernismului indian - „Bătrânul şi pasărea„.