La momentul cand veti citi acest articol, vor fi trecut cateva zile sau poate cateva saptamani de cand il voi fi scris. Intre timp, povestea caricaturilor cu Mahomed se va fi stins sau alte evenimente rele se vor fi intamplat. Dar cred ca, macar in principiu, sunt deja posibile cateva reflectii pe marginea acestui subiect.

Sa lamurim chiar de la inceput ca, daca pentru cateva caricaturi publicate intr-un ziar danez, niste capete infierbantate ar incerca sa dea foc ambasadei chiliene, incendiatorii respectivi ar gresi. Dar mai intai trebuie sa ne intrebam cine sunt acesti "ei". Si apoi trebuie sa spun ca seria de apeluri eroice in sprijinul libertatii presei si intrecerea celor porniti sa republice caricaturile (de altfel, proaste) m-au izbit prin caracterul lor excesiv.

Ar fi oare corect daca eu m-as porni sa arunc injuraturi impotriva porcului de Zeus sau a tarfei de Venus? Daca as simti o asemenea pornire, nu mai exista pagani in vremea noastra si nu as ofensa sensibilitatea nimanui (desi un prieten mai invatat mi-a atras atentia ca l-as putea ofensa pe Robert Calasso, autorul "Literaturii zeilor").

Dar chiar de-as fi cel mai radical dintre atei, cel mai inversunat anticlerical, ar fi oare intemeiat pentru mine sa ma pornesc sa-l injur pe Dumnezeul Israelului, pe Fecioara Maria si pe toti sfintii? Aceasta depinde de legile tarii unde ma aflu, insa in orice caz as fi in greseala, nemaivorbind ca as fi lipsit de maniere si vulgar, pentru ca as ofensa sensibilitatile celor care ma aud, oameni pentru care lucrurile respective sunt sfinte. Daca trebuie sa-i arat respect Fecioarei Maria, atunci trebuie sa fac la fel si cu Mahomed. Si daca as face altfel, aceasta m-ar califica (la fel ca pe multi altii) drept un ateu care crede mai mult in Fecioara Maria decat in Mahomed.

Toate acestea le spun in mod independent de doctrina corectitudinii politice, in virtutea careia (dupa unii) daca eu spun "persoana cu disabilitati vizuale" in loc de "orb", fiindca orbii prefera sa li se spuna asa, n-ar trebui sa spun nici Mahomed, ci Muhammad. Dar legile lingvistice sunt in asa fel incat daca eu, ca italian, spun Parigi in loc de Paris, atunci nici un francez n-are dreptul sa se simta ofensat, asa dupa cum nici eu nu ma supar pe ei cand spun Plaisance in loc de Piacenza. Inteleg, totusi, ca respectivele caricaturi au aparut intr-o publicatie de dreapta, asa incat nu vad ce sens ar avea sa le cerem rasistilor sa manifeste respect fata de diferentele culturale. Dar aceasta reflectie ar fi trebuit facuta si de cei ce au starnit sute de fanatici sa dea foc la ambasade si consulate.

Dar, inca o data, cine sunt "ei"? Se pare ca in Copenhaga niste huligani neonazisti au incercat sa arda Coranul in piata publica. Politia i-a oprit, dar chiar daca n-au reusit, care musulman de bun-simt ar fi putut sa ia drept opinie publica europeana parerea unui grup de smintiti? Asa incat ar trebui sa ne intrebam daca incendiatorii de consulate reprezinta opinia publica musulmana.

Sa incercam sa ne folosim imaginatia. Au fost respectivii incendiatori scandalizati de caricaturi? Nu, intrucat daca interdictia de reprezentare a chipurilor umane si de a le expune in public ar fi insemnat ceva (si sa reamintim ca Mohamed este reprezentat in multe miniaturi frumoase), atunci nici un musulman fundamentalist n-ar fi fost asa de ticalos incat sa le arate caricaturile - asa dupa cum un preot catolic nu arata in biserica poze cu femei goale numai ca sa-i descurajeze pe credinciosi sa mai cumpere Playboy.

Asa incat nu vad de ce acele capete infierbantate s-au aprins atat de tare. Adevarul e ca, stiind putine despre caricaturi, respectivii au fost instigati de cei ce stiu cum sa starneasca grupurile de extremisti, care au actionat in consecinta. Ar parea, deci, ca acest prezumtiv razboi total intre Est si Vest se va purta intre cateva zeci de fascisti danezi pe de o parte si cateva sute de musulmani extremisti de cealalta parte.

Incidentele sunt serioase (si poate ca sunt preludiul unor evenimente inca mai dramatice - chiar la momentul cand scriu acum, am vazut ca in Turcia cineva a ucis un preot catolic in numele lui Allah). Dar oare nu dramatizam lucrurile peste masura, in loc sa incercam sa lamurim ce se petrece, sa stabilim proportia justa a evenimentelor, sa descoperim cine se afla in spatele lor?

Dupa cate stim, exista previziuni care se implinesc tocmai fiindca au fost facute. Prea multa discutie despre un razboi religios (iar Sf. Petru Eremitul ori Bernard de Clairvaux au stiut foarte bine asta) poate declansa un conflict adevarat, iar cruciadele fac parte din aceasta categorie. Cand incepe o cruciada, niciodata nu stii cine se lipeste de grupul care crede cu adevarat in ea. Istoria cruciadelor ne spune ca dupa cavaleri au intrat in lupta criminali si declasati de genul tafurilor, care au profitat de ocazie sa rada sate in calea lor sau sa ucida evrei, cu mult inainte de a le fi iesit in cale vreun sarazin.

Aceasta nu inseamna insa ca ar trebui sa subestimam situatia, insa trebuie sa facem tot posibilul ca sa-i identificam pe cei ce sunt intr-adevar responsabili pentru violente si sa evitam sa combatem un fundamentalism cu alt fundamentalism.

Umberto Eco este autorul romanelor "Baudolino", "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault".

Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 15 martie.

Traducerea si adaptarea de Crenguta Nicolae