La inceput n-am inteles. Pe urma am inteles, dar nu-mi dadeam seama de ce. In cele din urma am inteles si cum si de ce, luminat de o poveste, spusa intr-un castel.

Nu vreau sa va pun mintea la incercare cu ceva rebusuri aiuritoare, asa ca explicatia randurilor de mai sus o veti regasi in continuare. Este vorba de cele doua saptamani de vacanta petrecute recent in Italia; proaspat ajuns, prima intrebare pe care mi-am pus-o a fost "de ce la ei se poate si la noi nu?". La inceput ochiului meu grabit, inca neeliberat de stresul bucurestean, Italia nu i s-a parut, pastrand, desigur, proportiile de rigoare, o tara fundamental deosebita de Romania. Regasesti lejer, la Roma sau in imprejurimi, anumite componente ale, sa-i zicem, latinitatii care se manifesta din plin la Bucuresti: obiceiul aruncatului dezinvolt pe jos al ambalajului de tigari sau guma de mestecat, taximetristul care poate sa iasa la pensie linistit dupa ce incaseaza cursa cu tine, pe ici-colo o doza de je m’en fichism.

Stiu, deja ati ridicat din sprancene si ati inceput enumerarea: monumentele si locurile si mancarea si vinul si pitorescul si banutul din Fontana di Trevi. Aveti mare dreptate, dar eu nu vreau sa vina in Romania cati turisti vin in Italia intr-un an. Cred in schimb ca daca am izbuti sa atragem intr-un an cam cati oameni viziteaza Vaticanul intr-o luna, atunci responsabilii respectivului sector n-ar mai folosi expresii neortodoxe ca sa caracterizeze starea turismului romanesc si nici nu ar dori sa renunte la post, lehamisiti.

Asa ca in continuare intrebarea mi se pare indreptatita - la ei de ce da si la noi nu. Ca si la noi aerul si mancarea si vinul si fetele si ceva monumente si pitoresc cat cuprinde...

Cred ca am inteles asta in ultima incapere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai stiu carui papa, o incapere in care turistul lipaitor intra, de regula, obosit, trage o panoramare de trei secunde - "...ceva de pozat? ...niste picturi pe pereti... da’ sunt tocmai aproape de tavan si nu se vad prea bine, las’s c-am mai facut..."

si pleaca. Pe mine m-a oprit muzica care a inceput sa picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 si vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un baiat si o fata, care au inceput sa istoriseasca, putin cantat si mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor si Psyche, adica tocmai frescele care impodobeau camera. Pe un ecran, filmari mestesugite ale frescelor in cauza alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce faceau si o faceau bine si frumos, muzica aceea suava curgea in continuare, asa ca m-am asezat pe canapeaua din mijocul incaperii si am avut parte de cea mai faina jumatate de ora din anul acesta.

Nu a avut absolut nici o importanta faptul ca nu intelegeam decat un cuvant din o suta, imi ajungeau imaginile si vocile celor doi si faptul ca puteam privi si frescele, live. Asta e, italienii au invatat sa vanda povesti. Si sa arate cat trebuie, dar exact atat cat trebuie, unde trebuie. Uite, la Pompei, unde am avut o mica deceptie, pentru ca Pompeiul din mintea mea l-a batut pe cel real: al meu era un soi de mausoleu in care intri sfios si tacut, un oras sfintit de nenorocirea care l-a lovit; cel real era prea viu, cam neingrijit si prea sarac in detalii. O bucatica de fresca ici, un mozaic colo, cateva poze colorate cu frescele si mozaicurile de care ai tot citit, dar pe care, pentru a le vedea, trebuie sa mergi la muzeu, la alt muzeu. Iar sarmanii pompeieni recuperati de sub cenusi erau expusi cam ca la zoo, dupa geamuri prafuite de plastic.

Italia nu este sugrumata intre frumoasa Psyche si pompeeni, iar unde nu pot oferi povesti, italienii iti ofera posibilitatea de a-ti crea propriile istorii, am simtit asta pe stradutele stramte si pitoresti din Napoli sau la poalele fortului din Civitavecchia sau la Fontana di Trevi (ma vad obligat sa spun ca a-cesta e cel mai frumos loc din lume, nu pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce reprezinta - o mare fojgaitoare de oameni de toate natiile unde, paradoxal, esti acceptat imediat si iti gasesti locul fara a-i deranja pe ceilalti si unde ai parte de clipa ta de vraja; aici incepi sa crezi cu adevarat ca lumea de astazi mai are, o sansa). Cred ca sarmalutele si palinca nu sunt de ajuns, poate ca ne lipsesc povestile.