“Voi lucra cu orice guvern care nu este asociat cu oligarhi”, a spus presedintele in fata salii aproape goale a Parlamentului. In aceeasi clipa, undeva in afara Casei Poporului, probabil ca Emil Boc nu si-a putut stapani o lacrima, Mircea Geoana un chiot de bucurie, iar Calin Popescu-Tariceanu un oftat. Analisti cu morga s-au grabit sa fie primii care sesizeaza metanoia prezidentiala si reintoarcerea catre popor a primului politician al patriei; politicieni cu un mare grad de naivitate – Ion Iliescu nici nu stia cata dreptate ii va aduce viitorul apropiat – s-au repezit sa salute “disponibilitatea presedintelui de a lucra cu un guvern care va reprezenta vointa electoratului”. Intre timp, dupa cum spune si reclama, marmota invelea ciocolata in staniol, iar Traian Basescu insusi isi flexa, nu-i asa, argumentele populiste pentru viitoarea infruntare.

 

Daca gresesc, sa-mi fie cu iertare, dar eu citesc altfel declaratia presedintelui: “niciun guvern format cu PNL sau PSD nu va avea liniste cu mine, iar PD-L ar face bine sa-si vada lungul nasului”.

 

Eu am aflat in acesti patru ani care s-au scurs de cand l-am preferat pe Traian Basescu unui presedinte ca Adrian Nastase ca la momentul respectiv am luat decizia buna, dar ca un singur vot de incredere este deja destul pentru o personalitate politica precum cea a actualului presedinte.

 

In toamna aceea, priveam din Piata Constitutiei cum Traian Basescu i-a ridicat mana a victorie lui Calin Popescu-Tariceanu si cum a aruncat cu efuziune multimii palaria lui Varujan Vosganian; toti trei erau atunci, imi pare, la distante relativ egale de cei pe care astazi presedintele ii numeste oligarhi. Nici Dinu Patriciu, nici Sorin Ovidiu Vantu sau Dan Voiculescu nu erau atunci mai mult decat niste oameni de afaceri cu interese politice mai mult sau mai putin manifeste si cu niste probleme juridice mai mult sau mai putin grave; unora dintre ei proaspatului presedinte nu-i era rusine sa le treaca pragul, eufemistic vorbind. Atunci, insa, in seara aceea de decembrie, Traian Basescu a schimbat pentru prima data macazul: dupa o campanie electorala in care a tunat impotriva marilor corupti – mi-i mai amintesc pe Iacubov si Tender, doi oligarhi (dupa definitia de acum a termenului) de care intre timp presedintele pare sa fi uitat insa – de pe scena asezata cu fata spre Palatul Parlamentului, Traian Basescu nu a mai rostit nici macar un singur nume de mare corupt! Nu a mai ascutit nicio teapa in numele unuia dintre cei pe care-i infierase in campanie si nu a mai identificat niciun vinovat pentru starea de oprimare acuzata in perioada electorala.

 

Am constientizat de la acel moment ca intre Traian Basescu cel-care-lupta si Traian Basescu cel-care-a-castigat-lupta, diferenta este data de marea de liniste surda impusa in jurul sau de acesta din urma, pentru a le permite sa se pozitioneze celor cu care cel dintai Basescu s-a luptat. Cei doi oligarhi numiti si apoi uitati de presedinte se pare ca s-au pozitionat destul de bine, pentru ca nu i-a mai deranjat niciun scandal de amploare de atunci. Ceilalti insa au facut pasi mai mari sau mai mici impotriva curentului si au inceput sa plateasca, pentru ca Traian Basescu poate ca uita, dar de iertat n-am auzit sa ierte.

 

Si la fel se va intampla si cu cei care stau pe langa umbra damnatilor oligarhi: nici PNL, nici PD-L, nici PSD nu pot nega ca ar avea o legatura cu unul dintre acestia si de aceea cred ca niciun premier nu va avea liniste la Palatul Victoria cata vreme Traian Basescu va fi presedinte. Pentru ca actualul sef al statului nu suporta nici macar vecinii politici pe orizontala, fie la stanga sau la dreapta sa; oricine vrea un loc in acelasi cadru cu presedintele trebuie sa-si aleaga un loc mai in josul imaginii si, pe cat posibil, cat mai in umbra presedintelui, dar fara a-i sta in coasta. La picioare e mai sigur si de acolo se vede altfel totul.