Niciodata nu este vina managerului ca afacerea nu mai merge, ci sistemul, bancile si intr-un final oamenii care nu mai cumpara. Nu e nici vina bancherului ca nu mai acorda la fel de multe finantari si ca un credit este considerat scump de multi oameni de afaceri sau consumatori obisnuiti, in aceasta perioada dificila. Si, pana la urma, nici clientul nu este de acuzat ca nu mai cumpara la fel de mult ca altadata, dat fiind ca desi munceste mai mult ca pana acum, salariul i-a fost redus proportional, pentru ca angajatorul este indatorat, nu are lichiditati si asteapta sa recupereze creante de la companii care au cam aceleasi probleme.

Nu, nici statul nu este de vina ca infrastructura Romaniei este atat de saraca si ca un kilometru de autostrada se construieste la un cost mult mai mare decat in alte tari europene, atat in timp, cat si in bani, ca nu sunt suficiente locuri de parcare pentru toate masinile cumparate cu inversunare in ultimii ani sau ca somajul si pensiile sunt cheltuieli apasatoare, care sunt acoperite cu greu din cotizatiile din ce in ce mai mari la bugetul de stat. "Asta este, n-avem ce face".

Si atunci, la ce folos mai sunt strategiile impotriva crizei, cele de dezvoltare, de prevenire a somajului si asa mai departe daca nimeni nu face nimic pentru ca nu se poate face nimic? n ritmul in care merg lucrurile - explozia numarului de someri, apropierea tot mai multor firme de pragul insolventei sau indatorarea tot mai mare - cred ca ne indreptam cu pasi marunti catre o prabusire a intregului sistem. Si nu sunt ferm convinsa ca n-am avea nevoie de ea.