Ce s-ar fi intamplat daca popularii nu s-ar fi razgandit si Parlamentul European ar fi decis, totusi, ca semnarea Tratatului de aderare e doar o formalitate care poate fi dusa la indeplinire si mai pe la toamna?

Era dimineata. Miercuri, 13. Grupul conservator, cel mai numeros din Parlamentul European, si cel ecologist stabilisera sa ceara amanarea votului pentru Romania si Bulgaria. Adica amanarea, eventual pana la toamna, a semnarii Tratatului de aderare pentru Romania si Bulgaria, codasele valului intai. Asta in ciuda votului din comisia de politica externa si a tuturor semnalelor favorabile transmise inclusiv cu o zi inainte.  Politicienii romani prezenti la Strasbourg erau, si ei, nauciti. Isi aranjasera interviuri la televiziunile din Bucuresti, participari la talk-show-uri, costume la patru ace. Acela care da o veste buna e privit, fireste, cu multa simpatie. Si, deodata, vestea buna risca sa se transforme intr-una proasta. 

La Bucuresti, cei care obtinusera bugete frumoase si lucrau deja la organizarea festivitatilor dedicate semnarii Tratatului, incepusera si ei sa transpire. 

Timp de patru-cinci ore, toata lumea interesata a facut calcule, s-a rugat sau, dupa caz, a iesit sa bea o bere rapida. S-au dat explicatii: ca parlamentarii europeni nu au nimic cu Romania, ca totul face parte dintr-un joc de-a cine e mai tare intre Parlament si Comisia Europeana, ca eurodeputatii vor sa forteze nota ca sa capete mai multa influenta, ca, dintr-o data, s-a observat ca bugetul extinderii e mult prea mare s.a.m.d. Suspansul a fost risipit cu foarte putin timp inainte de votul propriu-zis, cand popularii au renuntat la ideea amanarii, lasandu-i in rol de sceptici doar pe traditional optimistii ecologisti. Odata trecut hopul, parca toata incertitudinea a fost uitata. Daca la nivelul perceptiei omului de rand oricum nu se intamplase nimic, cei care isi facusera griji, dintr-un motiv sau altul, s-au scuturat ca de un gand rau si si-au vazut, mai departe, de treaba. Cinci minute mai tarziu, multi au uitat de ce si cat fusesera de ingrijorati.

Dar intamplarea din dimineata zilei de 13 aprilie a fost cu adevarat un punct de inflexiune pe traiectoria Romaniei ca- tre europenizare. Care e lectia de la Strasbourg? Ce s-ar fi intamplat daca, totusi, popularii nu s-ar fi razgandit si Parlamentul european ar fi decis ca semnarea Tratatului de aderare e o formalitate care poate fi dusa la indeplinire si cinci-sase luni mai tarziu? Pana cand cine stie ce s-ar fi intamplat cu referendumurile pentru Constitutia europeana, de exemplu? Daca raportorul pentru Romania, Pierre Moscovici, ar fi fost nevoit sa declare nu ca "parlamentul si-a exprimat increderea in Romania" ci ca, de exemplu, nimeni nu a spus "nu" Romaniei, dar ca mai este mult de muncit, de muncit, de muncit. Cate acuzatii s-ar fi adus, ce motiuni de cenzura am fi avut, ce cutremure politice? Cata deznadejde? Cine s-ar mai fi ocupat de indeplinirea, mai departe, a angajamentelor? Ar fi dus la o ambitionare si mai mare sau la o resemnare romaneasca?

Cu aerul lor de viteji care se arata dupa razboi, multi politicieni si analisti politici romani au privit momentul Strasbourg mai degraba ca pe un triumf si nu ca pe o promovare caznita. Se spune ca asta e abordarea politica pragmatica, ca nu foloseste nimanui lamentarea, ca e bine sa privim inainte. Mai bine decat asta e, insa, sa luam lucrurile in serios. 

Trebuie pornit, fireste, de la ceea ce e important, de la ceea ce ramane. Istoria oficiala se scrie pe baza de documente, tratate si, iata, voturi in Parlamentul European. Dar pana la lucrurile oficiale, sunt intamplarile precum punctul de inflexiune de la Strasbourg. Caci semnalul, in mod clar, nu a fost unul de incredere. E vorba, totusi, despre singurul cartonas galben pe care il putea da, elegant, Parlamentul European. Din fericire, drumul spre UE e pavat nu doar cu intentii bune ci si cu numeroase tratate, directive, planuri si strategii. Iar jumatatea plina a paharului poate ramane efortul extraordinar depus in ultimele luni pentru indeplinirea celor 11 conditii din JAI. Din pacate, nimeni nu-i va ridica o statuie doamnei Macovei sau domnului Blaga. Pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Meciul se joaca si e unul adevarat, cu arbitrii straini.